Lipsa de interes faţă de alegerile europene a fost prevăzută încă din 1979. Sociologul Frank Furedi consideră că această apatie este consecinţa logică a faptului că deciziile la nivelul UE se i-au de manieră izolată, fapt ce adânceşte ruptura dintre politicienii UE şi electori.

Doar 43% din electorii UE au votat săptămâna trecută, un procent mai mic decât cel din 2004 care a fost de 45,5%. Totuşi e destul de bine, conform lui Jose Manuel Baroso. Mai mult rezultatul alegerilor reprezintă o victorie de necontestat a acelor partide şi candidaţi care sprijină proiectul european şi care doresc ca Uniunea Europeană să furnizeze răspunsuri la problemele de zi cu zi, a spus acesta, referindu-se la dezamagitorul spectacol.

Când preşedintele Comisiei europene consideră refuzul majorităţii populaţiei de a participa la alegeri drept o “ victorie de necontestat”, trebuie să te întrebi în ce lume politică trăim de vreme ce este evident că atitudinea manifestată faţă de alegerile europene sugerează neîncredere, insatisfacţie şi frustrare. Un sondaj german asupra unui eşantion european de 12 000 de respondenţi arată că 60% dintre aceştia nu au mers la vot deoarece consideră că "promisiunile electorale sunt minciuni ”.

Aproape unul din doi respondenţi au spus că ei consideră că votul lor “nu va aduce nici o îmbunătăţire”.

În mod obişnuit, clasa politică europeană explică această atitudine fatalistă drept o consecinţă a unei percepţii eronate din partea publicului. Faptul că acei oameni nu s-au implicat în aceste alegeri nu înseamnă că acei oameni au o atitudine critică la adresa UE şi a politicii sale, spune Dr. Herman Schmitt de la Centrul Mannheim pentru Studii Socio-Europene. Lipsa de interes, pentru el, este consecinţa faptului că UE are o problemă de prezentare. Comisia Europeana a încercat deci să atragă electorii tineri cu o campanie publicitară cool difuzată pe MTV.

Graham Watson, membru al grupului Partidelor Liberale din UE, spune că el nu înţelege de ce rata de participare afost atât de scăzută şi că “trebuie să analizăm de ce oamenii nu vor să meargă la vot”. Liderii politici sunt atât de în afara realităţii că îşi consideră electoratul drept o specie de neînţeles ale cărei obiceiuri şi sensibilităţi trebuie “studiate”. Este mai mult decât evident că neimplicarea publicului în aceste alegeri reprezintă eşecul unui proiect care îndepărtează şi mai mult pe cei care au puterea de decizie de majoritatea cetăţenilor europeni. Trăsatura caracteristică a procesului politic european este că acesta nu este supus aceleiaşi presiunii publice la care sunt supuse parlamentele naţionale.

Bruno Waterfield, corespondentul lui Daily Telegraph susţinea – că secolul al XXI a dezvoltat o formă unică de conducere statală, care permite “autorităţii publice să se retragă îtr-o lume închisă, privată, formată din birocraţi şi diplomaţi". De fapt majoritatea legislaţiei europene este formulată de câteva sute de grupuri de lucru secret alese de către Consiliul Europei. Acest tip de instituţii publice libere depăşeste formele convenţionale ale controlului democratic. Consecinţa inevitabilă a instituţionalizării decizătorilor izolaţi este că aceasta diminuează capacitatea politicienilor europeni de a motiva şi inspira electoratul. Nivelul scăzut de participare nu este o problemă de prezentare, ci concluzia logică a sistemului practicat de UE, a “manevrelor din spatele scenei”. Rezultatul, oficialii UE sunt percepuţi mai degrabă ca birocraţi decât ca şi lideri politici.

Când totul este în criză, UE încearcă să panicheze electoratul să voteze. “Dacă oamenii nu ar fi mers la vot, exista pericolul ca partidele extremiste ori partidele din afara principalei scene politice să crească în putere” avertizase Hans-Gert Poettering, preşedintele Parlamentului. Mesajul principal al conducătorilor UE este că oamenii ar trebui sa voteze mai degrabă pentru a ţine la distanţă partidele extremiste decât pentru a vota pozitiv pentru cineva.

Aceasta politică din spatele uşilor închise a creat în mod paradoxal un mediu favorabil creşterii frustraţiilor politice. În astfel de circumstanţe, mişcările care permit politizarea furiei şi dezamăgirii împotriva politicilor convenţionale sunt în măsură să obţină avantaje semnificative. Deci nu este surprinzător că partidele de extremă dreapta au câştigat procente importante în Olanda, Ungaria, Austria, Franţa şi Polonia. Succesul acesor partide a fost provocat de însuşi cinismul elitei europene.