Alegeți o limbă
Situaţia este din ce în ce mai periculoasă. În timp ce Europa traversează una dintre cele mai grave crize din istoria sa, Angela Merkel şi Nicolas Sarkozy nu reuşesc să găsească un numitor comun. Este greu de spus ce a fost cel mai penibil, întâlnirea ratată de acum două săptămâni sau spectacolul oferit în timpul conferinţei comune de presă de la Berlin, în 14 iunie. Adevărul este că amărăciunea nu încetează să crească de ambele părţi.
Dragoste de nevoie
Ceva s-a schimbat, chiar dacă cunoscătorii istoriei cuplului franco-german repetă că Paris şi Berlin s-au certat întotdeauna pentru a se împăca mai bine. În realitate, în timpul primelor decenii de după război, era întotdeauna posibil să treci peste divergenţele din jurul monezii, al economiei şi al Europei. Războiul rece obliga cele două ţări să se înţeleagă. În anii 1990, această constrângere a fost înlocuită de incertitudini asupra noii ordini mondiale. Germania şi Franţa se priveau în ochi spunându-şi: "nu mă lăsa singur!". Apoi a izbucnit criza, care a scos la lumina zilei slăbiciunile sistemelor lor politice, asupra cărora preşedintele şi cancelarul îşi construiseră de fapt speranţele. Maşina de reformat a lui Sarkozy bate pasul pe loc iar partenerii lui Merkel nu fac decât să se devoreze reciproc în sânul coaliţiei aflate la putere. De atunci lucrurile nu fac decât să se deterioreze. Atâta timp cât nimeni nu va face nimic concret, prăpastia dintre cele două ţări nu va înceta să se adâncească.
La Berlin, avem senzaţia că asistăm la o conspiraţie în care directorul Băncii Centrale Europene (BEC), preşedintele Fondului Monetar Internaţional (FMI) şi directorul Organizaţiei Mondiale a Comerţului (OMC) - toţi francezi - ar fi complicii lui Nicolas Sarkozy. Toată lumea critică "Clubul Med" format din Grecia, Spania, Italia şi Franţa, care îşi iartă reciproc păcatele financiare. Dar ţinta preferată rămâne acest ocupant de la Elysée, atât de diferit de noi. Şi iată cum se înveninează relaţiile dintre cele două ţări. Fie vorba între noi, nu pierdem doar ceea ce am reuşit să facem până în prezent - fundaţiile simbolice puse de Charles de Gaulle şi Konrad Adenauer, pe care Giscard d'Estaing şi Helmut Schmidt, dar şi François Mitterand şi Helmut Kohl le-au întărit - dispare şi un viitor posibil.
Sau dragoste de dragul puterii?
Este vorba mai întâi de şantierele europene, adică politica de securitate, a energiei şi a climatului, care sunt începute. Am început ulterior să vorbim de sfârşitul euro. Şi să nu ne culcăm pe roze: aceste idei ar putea să cucerească majoritatea opiniei publice cu rapiditate, mai ales în Franţa. În sfârşit, în acest ritm lumea va fi în curând dominată de două mari puteri: Statele Unite şi China. Europa va putea să-şi împacheteze modelul social, soft power-ul şi tot ceea ce i-a mai rămas de oferit lumii. Poate că chiar se va diviza până atunci în două: aici, nordul, dincolo, sudul. Germania ar rămâne atunci un stat cu greutate al continentului dar ar fi retrogradată cu câteva locuri în clasamentul internaţional. Lipsită de Europa, Franţa, care trebuie neapărat să se deschidă mondializării, ar fi ameninţată rapid de "liliputizare".
Au uitat oare aceste două ţări cine sunt cu adevărat? Înpreună ele produc aproape jumătate din bogăţia Uniunii Europene, reprezintă o treime din populaţia UE şi numără 31 % din vocile Consiului european. Din partea şefilor lor de guvern nu putem să cerem nici mai mult nici mai puţin decât o repunere pe picioare a situaţiei lor interne şi o chemare la ordine a Europei: "terminaţi cu glumele şi cu scrisorile comune adresate presei, preşedintelui Comisiei, preşedintelui Consiliului european sau şefilor de Stat ai G20! ne vom pune serios pe treabă şi pe politică", ne-am dori să îi auzim spunând aşa ceva.
Paris şi Berlin ar putea de exemplu să înceapă prin a se pune de acord pentru ca după 30 de ani de tânjeală, Franţa să pună ordine în finanţele sale iar Germania să se recentreze pe cerinţele sale interne, chiar dacă acest gest le costă mult, pe amândouă. Vor putea ulterior să se resemneze în a nu mai da dovadă niciodată de individualism, în nici un domeniu.
