Şi Franţa a prezentat, la rândul său, un buget de austeritate. Un efort de 37 000 de milioane de euro pentru a situa din nou deficitul sub limita de 3%, obligaţia pe care şi-au fixat-o statele membre ale zonei euro. În timp ce activitatea economică a încetinit în mod serios, programele francez, italian, spaniol şi portughez, frânând toate, nu pot să nu ducă la un 2013 şi mai dificil decât 2012, cu un record al şomajului.

Reabsorbţia şomajului ar trebui să fie prioritatea absolută. Recentele manifestaţii în Spania, apariţia în Grecia a unui partid autentic neo-nezist, ascensiunea în marile sectoare a opiniei publice europene a unui sentiment antieuropean: toate acestea sunt în van. Totuşi, tot mai mulţi economişti, printre care Paul Krugman, premiu Nobel şi editorialist al The New York Times, asigură că, a adăuga mai multă austeritate la austeritate nu poate decât să determine ca Europa, în loc să îşi revină, să devină şi mai săracă.

Găsirea drumului corect, a dozei corecte între ceea ce este obligatoriu pentru a scăpa de datoriile publice care paralizează şi măsurile de recupeare necesare pentru a găsi calea creşterii şi a reda speranţa este astăzi lucrul cel mai greu de făcut.

Deficit de competitivitate

Premierul francez, Jean-Marc Ayrault, a explicat această dificultate prin dictatura pieţelor. Pentru a-şi rezolva problema datoriei, spune el, Franţa, precum Spania, trebuie să ceară împrumut pieţelor cu o dobândă cât mai joasă. Este cazul astăzi pentru Franţa, şi este ceea ce se întâmplă de la alegerea lui François Hollande.

Dacă Franţa nu este capabilă să convingă că ia toate măsurile necesare pentru a se întoarce la limita de 3%, va suporta o pedeapsă imediată, marcată de nişte dobânzi care vor face insuportabilă povara datoriei. Astfel, mulţi se gândesc că, ceea ce nu poate face o ţară singură, poate să încerce zona euro, dacă uşurează limita de 3% şi eşalonează în timp, ţară cu ţară, mişcarea inevitabilă spre întoarcerea la marile echilibre.

Să fim clari: problema de care suferim toţi, cu excepţia Germaniei, este lipsa competitivităţii. Acest lucru justifică deja o parte din eforturile şi sacrificiile care se cer. Dar asta nu ne împiedică să credem că, pentru a evita ca Europa să cadă într-o recesiune prelungită, este nevoie să găsim mijloacele pentru a înapoia flexibilitatea sistemului. Şi, din acest punct de vedere, este urgent.

În rest, noul tratat, care este supus ratificării în prezent, deschide o breşă pe care este nevoie să o abordăm, distingând deficitele structurale de cele conjuncturale. Este absolut necesar să le resorbim pe primele pentru a încerca să se apropie de zero, în timp ce celelalte, determinate de ritmul conjucturii, trebuie să se poată adapta acestui ritm. Dar dacă există o breşă, trebuie să o abordăm.

Răspuns colectiv

Poate că trebuie să ne amintim de etapele anterioare crizei. A început în Statele Unite. Părea că acea criză nord-americană urma să pună în pericol ansamblul economiei şi finanţele mondiale. Iar ţările din G-20 au reacţionat, coordonându-şi punctele de vedere şi acţiunile. Dacă astăzi, Statele Unite – ale căror exporturi în Europa s-au micşorat cu aproape 10% –, China – ale căror exporturi în Europa au coborât cu 5% –, şi inclusiv Brazilia şi alte ţări văd consecinţele negative ale diminuării activităţii în Europa, de ce nu se întâlnesc, şi, în interiorul unui G-20 reînnoit, decid să adopte un răspuns comun?

Până la urmă, ceea ce a funcţionat cândva în beneficiul Statelor Unite ar trebui, pentru a urma logica şi pentru a fi corecţi, să funcţioneze în beneficiul Uniunii Europene. Din nefericire, după ce a trecut partea cea mai gravă a crizei americane, trăim o întoarcere la apărarea intereselor naţionale cu încercări tot mai evidente de protecţionism. A venit momentul de a inversa această tendinţă şi de a genera, în G-20, coordonarea necesară.

La fel cum a venit momentul, în Europa, de a gândi că nu toţi pot să lupte împotriva deficitului în acelaşi ritm şi că, prin urmare, este necesar să avem prudenţa de a eşalona eforturile unora şi altora. Tot aşa cum a venit ora să aplicăm deciziile luate. François Hollande se laudă că ar fi completat tratatul bugetar cu un pact de creştere dotat cu cel puţin 120 000 de milioane de euro; ce aşteaptă guvernele noastre pentru a aduna aceste sume în serviciul creşterii?