Alep, Damasc,... trupuri îngrămădite pe străzi, cartiere spintecate, bombardamente orbeşti... Imagini şi povestiri intolerabile care ne trimit înapoi direct la cele mai întunecate ceasuri, la Sarajevo şi Groznîi. Urbanicide. Şi nimic nu pare să se mişte.

Statele Unite ale Americii sunt în campanie electorală. Cât despre europeni, chiar dacă ar vrea să intervină, pur şi simplu nu ar putea.

Această neputinţă europeană nu are o influenţă doar asupra rezolvării acestui conflict care pare să se anunţe lung şi anevoios. Ci a contribuit şi la transformarea unui conflict politic într-un conflict militar foarte asimetric. "Democraţia Potemkin" rusească a folosit pe deplin această absenţă americană şi această neputinţă europeană.

Europa "soft power"-ului este goală. Ea aşteaptă luna noiembrie [alegeri prezidenţiale americane] cum l-ar aştepta pe Godot. Sperând atunci că Statele Unite vor face ceva sau că insurgenţii vor fi profitat de avantajul câştigat. Nu se ştie prea bine. Dar totuşi, dincolo de Siria, Europa trebuie să iasă cumva din această insuportabilă strategie nesuferită.

"Apărarea inteligentă", un răspuns european echivoc

Problema slăbiciunii strategice a ţărilor europene nu poate fi analizată numai sub lupa capacităţii (sau nu) de a efectua operaţiuni de menţinere sau de restabilire a păcii. Fiindcă se află în centrul mişcărilor tectonice care însufleţesc lumea strategică. Statele Unite nu numai că au înţeles acest lucru, ci chiar reacţionează, mutându-şi centrul de greutate al politicii lor de securitate din Atlantic către Pacific şi cerând europenilor să-şi asume responsabilităţi mai mari. Cerere la care cei din urmă nu au răspuns deocamdată decât printr-o nouă formulare la "a cheltui mai puţin şi a cheltui mai bine": "apărarea inteligentă".

Dacă, şi mai mult decât moneda comună, apărarea afectează inima însăşi a prerogativelor regaliene ale naţiunilor, hai atunci să lăsăm celor de la NATO şi statelor membre apărarea în sensul strict, inclusiv chestiunea descurajării nucleare, şi să ne concentrăm pe ceea ce este deja un consens în sânul Uniunii: "Europei îi revin misiunile de la Petersberg (în timpul conferinţei care a avut loc în 2012, de menţinere a păcii, impunere a păcii şi misiuni umanitare) iar NATO-ului (şi deci statelor membre) menţinerea echilibrelor strategice", scria Jean-Jacques Roche [profesor de relaţii internaţionale la Paris]în ianuarie.

Deci nu ar fi vorba de a fuziona armatele (sau părţi ale acestora) diferitelor state membre, ci de a crea, ex novo, alături de armatele naţionale, o armată europeană comună. Cu propriul său stat major, propriul său sistem de recrutare, şcoli militare, organe de informaţii...Dacă plecăm de la ipoteza unei cooperări mai strânse la care ar adera iniţial zece ţări membre (Germania, Belgia, Bulgaria, Spania, Franţa, Grecia, Italia, Olanda, Polonia, Portugalia) transferând 0.2% din PNB-ul lor – fie între 8 la 20% din bugetele lor respective de apărare – de la apărarea lor naţională către armata europeană comună, bugetul anual al acesteia s-ar ridica la aproape 18 miliarde de euro. Dacă adăugăm britanicii, depăşim 21 de miliarde de euro. Ceea ce nu este puţin având în vedere că aceste fonduri ar fi în mare parte consacrate desfăşurării externe de forţe.

Armata comună = politică externă comună

Un instrument militar comun ar obliga statele membre să delibereze şi să decidă împreună de participarea sau nu la misiunile de menţinere sau de restabilire a păcii precum şi de modalităţile acestora. Acesta ar contribui astfel la definirea unei politici externe comune. Ceea ce ar permite de asemenea statelor membre să finanţeze programele pe care nu mai sunt în măsură să le asume singuri. În sfârşit, armata comună ar permite armatelor naţionale ale statelor participante să beneficieze de servicii pe care le asumă din ce în ce mai greu singure (capacităţi de observaţie şi comunicaţie prin satelit, protecţie împotriva ameninţărilor bacteriologice, chimice, nucleare, grupuri aeronavale, servicii de informaţii...).

Dacă abordarea este "comunitară", responsabilitatea politică a organizării şi funcţionării acestei armate ar trebui să revină în întregime preşedintelui Comisiei Europene şi unui comisar pentru securitate şi apărare. Aceştia ar decide dacă este sau nu oportun de a angaja armata comună în operaţiuni de menţinere sau de restabilire a păcii. Această decizie ar fi supusă unei duble aprobări din partea Parlamentului European şi a Consiliului statelor participante la cooperarea întărită. Prin intermediul celui din urmă, statele membre – şi mai ales cele mai populate dintre ele – ar păstra o bună stăpânire aritmetică şi politică a deciziei politice privind utilizarea forţei.

Această armată comună ar fi integrată în NATO ca o rezervă strategică, după modalităţi care rămân de definit împreună cu toţi membrii organizaţiei Atlanticului [NATO]. Cooperarea întărită ar fi deschisă tuturor ţărilor UE care acceptă ca această armată comună să facă parte din NATO.

Unii ar putea considera că UE are alte treburi mai urgente în aceste vremuri de criză. Dar ar însemna a neglija ceea ce crearea unei astfel de armate europene comune ar putea aduce întregului proiect european în termeni de credibilitate politică, deci şi pe lângă actorii economici.

De altfel bugetul UE ar fi, dintr-o dată, mărit cu mai mult de 20%. Armata comună ar permite de asemenea de a ţine cont de efectele centripete, în materie de dezvoltare economică, rezultând din crearea monedei unice, stabilind principalele infrastructuri necesare în ţările din sud.

Temporizarea serveşte politica mortiferă siriană

Angela Merkel, cancelarul german, Wolfgang Schäuble, omul forte al guvernului său, preşedintele francez François Hollande, Giorgio Napolitano, preşedintele Italiei, Mario Monti, Donald Tusk şi Mariano Rajoy, prim-miniştrii italian, polonez şi spaniol... rareori Europa va fi văzut conjuncţia atâtor personalităţi de frunte cu convingeri europene atât de afirmate. Dacă s-ar adăuga şi un prim-ministru britanic cunoscut pentru pragmatismul său, ar exista unele motive de a crede că momentul este potrivit. Fereastra de lansare este totuşi îngustă. Alegeri legislative vor avea loc în primăvara anului viitor în Italia, apoi va veni rândul Germaniei...

Toate acestea ne-au îndepărtat de tragedia în curs de desfăşurare în Siria. Fără îndoială. Fiindcă, chiar dacă Europa ar decide – într-un sfârşit – să se înhame la problema politicii ei de securitate, ar fi nevoie de ceva timp înainte ca aceasta să fie operaţională. Desigur. Şi totuşi se poate presupune în mod rezonabil că această asumare de responsabilitate europeană ar putea avea efecte imediate asupra acestor ţări care astăzi blochează orice iniţiativă de acţiune în favoarea unei acţiuni ale comunităţii internaţionale întru a opri politica mortiferă a regimului sirian.