Alegeți o limbă
1. Înainte de reuniunea G20 de la Toronto, în acest weekend, China a înţeles că va trebui să dea semne de bunăvoinţă cu privire la moneda ei. Acesta este rezultatul presiunilor exercitate de Statele Unite, dar şi al propriilor ei interese. Cu o economie care se încălzeşte periculos şi greve şi manifestaţii în uzine devenite evenimente cotidiene, China ştie că trebuie să lase mai mult să crească consumul intern şi să se bazeze mai puţin pe exporturi. Lăsându-şi moneda la cheremul apelor, chiar şi în mod marginal, China face bine economiei mondiale, ei-însăşi, şi face o excelentă operaţiune de marketing.
Acesta nu pare să fie cazul Europei, care, curios, pare să nu fi învăţat nimic din eşecul summit-ului de la Copenhaga asupra climatului, cea mai mare umilire internaţională şi cea mai clară dovadă că ia riscul de a cântări din ce în ce mai puţin la masa marilor jucători mondiali.
Le Monde a scris recent că măsurile propuse de cancelarul german şi de preşedintele francez pentru G20 erau pur şi simplu populism. Critica este grea şi pare injustă. Dar privind mai îndeaproape, este destul de corectă. Merkel şi Sarkozy, care nu s-au înţeles aproape pe nimic în ceea ce priveşte gestionarea internă a Uniunii Europene, trebuiau să fie de acord despre ceva la summit-ul UE de joia trecută. Ei au decis să devină apărătorii celor două propuneri pe care Europa le va aduce la G20 privind reglementarea pieţelor financiare: o taxă pe toate tranzacţiile financiare şi o taxă pe bănci pentru a crea un fond care să le poată ajuta (în loc de bani publici) în orice criză viitoare. Ca atare, măsurile sunt bune. Statele Unite ale Americii apără aceeaşi taxă asupra băncilor. Tranzacţiile financiare ar putea contribui la finanţarea creşterii economice. Problema este că ambii ştiu că propunerile lor vor fi respinse de către G20. Cuplul franco-german afirmă că nu este important, pentru că Europa este gata să le aplice singură.
2. Aici răsună ecoul din Copenhaga. Şi acolo, Europa avea propunerile cele mai avansate şi se declara pregătită să le aplice indiferent de rezultatul summit-ului. Ea a uitat să negocieze cu ceilalţi parteneri mondiali. Preşedintele SUA a încercat să facă acest lucru şi, când a venit momentul de a ajunge la un acord, nimeni nu a considerat oportun de a-l invita la masa negocierilor. Cu cine au negociat Merkel şi Sarkozy sau Barroso şi Van Rompuy excelentele lor măsuri ? Între ei, pentru a salva summit-ul, pentru a mulţumi electoratul lor. Obama negociază cu China nevoia de a găsi un echilibru mai bun între importatori şi exportatori, debitori şi creditori, pentru a asigura redresarea economiei globale. Ce face Europa pentru a rezolva această aceeaşi problemă ? Auzim din ce în ce mai mult vorbindu-se de măsuri menite să sancţioneze importurile din China.
3. Preşedintele american doreşte de asemenea să discute cu europenii de un echilibru mai bun între datoriile şi economiile mondiale. Acesta este în mare conţinutul scrisorii trimise liderilor G20 în ajunul summit-ului. El şi-a intensificat eforturile pentru a o convinge pe Merkel să nu aplice un sever plan de austeritate economiei germane. Unii pretind că cel pe care ea a decis să-l pună în aplicare este în final mai puţin dur decât s-ar putea crede. Dar preşedintele american nu a primit răspunsul pe care îl dorea. Europa vrea să controleze deficitul şi datoria publică (ceea ce este un lucru bun), dar cu o ecuaţie în care creşterea economică nu este o variabilă, pentru simplul motiv că Germania, China europeană, nu vrea să favorizeze o relansare a economiei consumând mai mult.
Populaţia Statelor Unite este mai tânără şi continuă să crească, populaţia Europei este din ce în ce mai bătrână şi continuă să scadă. A accepta această capcană demografică în care Europa este împotmolită înseamnă a accepta şi declinul ei inevitabil pe termen lung. Nimeni nu vede Uniunea Europeană îngrijorându-se serios şi modificându-şi consecvent politicile de imigrare şi de natalitate cu aceeaşi obsesie cu care încearcă să aplice Pactul de stabilitate şi creştere (PSC).
4. UE îşi continuă drumul fără o viziune a viitorului ei care să-i permită să depăşească această criză, în afară de pedeapsa severă a ţărilor indisciplinate din sud şi o logică monetaristă bazată pe obiectivele PSC-ului, care nu sunt numai lupta împotriva deficitului şi datoriei, dar şi împotriva inflaţiei. Nu există, deci, o nouă ecuaţie pentru creştere. Totul este numai politică şi, politic vorbind, balul european nu putea fi mai confuz.
UE/Statele Unite
Austeritate contra creştere
"Europa şi SUA sunt în conflict asupra deficitelor în ajunul G20-ului", rezumă El Pais: în timp ce Washington consideră că prioritatea ar trebui să fie relansarea creşterii economice, Bruxelles - "dominat de Germania" - pledează pentru rigoare bugetară. În timp ce ipoteza unei crize între China şi economiile occidentale "a fost respinsă ca urmare a deciziei Beijing-ului de a da puţin drumul la rata de schimb a yuan-ului, SUA şi Europa şi-au exprimat public diferenţele de opinii". La Bruxelles, preşedintele Comisiei Europene, Jose Manuel Barroso, şi cel al Consiliului European, Herman Van Rompuy cer o reducere a deficitului public până în 2011; la Washington, Barack Obama a împins până în 2015 obiectivul său de reducere a deficitului de 3%, "o dată ce creşterea economică va fi solidă". Potrivit lui Financial Times, totuşi, opoziţia austeritate-creştere este o falsă dezbatere : "în general, ţările industrializate trebuie să joace în acelaşi timp pe ajustări fiscale şi pe o stimulare a creşterii pe termen mediu", consideră cotidianul.
