Catalonia poate fi elementul catalizator pentru un nou val de separatism în cadrul Uniunii Europene, iar Scoţia şi Flandra nu sunt departe. Marele paradox al Uniunii Europene, care este construită pe conceptul suveranităţii comune, este că facilitează tendinţele regiunilor de a milita pentru independenţă.

În contextul în care în urma crizei din zona euro ar putea rezulta o Uniune Europeană postnaţională, cu tendinţe în sensul unei uniuni fiscale şi un control mai centralizat asupra bugetelor naţionale şi băncilor, criza a accelerat apelurile pentru independenţă ale regiunilor mai bogate, nemulţumite că trebuie să finanţeze vecini mai săraci.

Artur Mas, preşedintele Cataloniei, a provocat de curând o undă de şoc în Spania şi pe pieţele financiare convocând alegeri regionale anticipate şi promiţând un referendum privind independenţa faţă de Spania, deşi Madridul consideră ilegală această iniţiativă. Scoţia pregăteşte un referendum privind independenţa în toamna anului 2014.

Comunitatea flamandă din Flandra a obţinut autonomie aproape totală, atât administrativă cât şi lingvistică, dar denunţă ceea ce consideră a fi hegemonia comunităţii de limbă franceză din Valonia şi a elitei din regiunea Bruxelles, iar emoţiile vor fi mobilizate cu ocazia alegerilor provinciale şi locale din 14 octombrie.

Există nenumărate lucruri care menţin ţările nefericite, precum căsătoriile, – istoria comună, războaiele comune, comunităţile comune, inamicii comuni. Dar criza economică din Uniunea Europeană evidenţiază şi vechi nemulţumiri.

Argumentul regiunilor

Mulţi din Catalonia şi Flandra, spre exemplu, argumentează că plătesc mult mai mult decât primesc de la bugetul naţional, chiar dacă guvernele centrale reduc personalul public. În acest sens, argumentul regiunilor este similar cu cel vehiculat în zona euro, însă la o scară redusă; spre exemplu, ţări nordice bogate precum Germania, Finlanda şi Austria se plâng că resursele lor şi succesul sunt consumate pentru a menţine pe linia de plutire state precum Grecia, Portugalia şi Spania.

Evoluţia integrării europene a facilitat condiţiile separării, pentru că entităţile rezultate ştiu că nu au nevoie să fie autonome în totalitate şi autosuficiente. Ştiu că vor avea oricum acces la o piaţă de 500 de milioane de oameni şi vor beneficia de unele măsuri de protecţie din partea UE”, afirmă Mark Leonard, directorul think-tank-ului European Council on Foreign Relations [Consiliul European pentru Relaţii Externe].

Heather Grabbe, care a lucrat timp de cinci ani drept consilier politic al comisarului UE pentru Extindere, este de acord: “Dacă eşti o ţară mică în cadrul Uniunii Europene, precum Malta sau Luxemburg, este foarte probabil că vei fi suprareprezentat la Bruxelles comparativ cu dimensiunile, deci, foarte bine”. În calitatea de director la Bruxelles al Institutului pentru o Societate Deschisă, Heather Grabbe apreciază că variabila principală a separatismului este mai puţin o problemă de bani decât una care ţine de frustrările istorice şi de limbă.

O presiune mare este exercitată de reexaminarea vechilor acorduri şi înfrângeri şi de stabilirea condiţiilor contribuţiilor la bugetele centrale. Iar, în momentul culminant, nu mai este vorba de bani, ci de mituri naţionale – ce fel de oameni suntem, totul este despre emoţii şi metanaraţiuni: 'Ne simţim oprimaţi? Suntem într-o situaţie de siguranţă suficientă pentru a putea pleca?' Fantomele istoriei revin şi, chiar dacă economia joacă un rol, oamenii votează în final cu inima”, explică Heather Grabbe.

Criza economică este o problemă dificilă, dar şi o oportunitate pentru liderii regionali, deoarece a subminat atracţia Uniunii Europene. În Scoţia, spre exemplu, se vehicula ipoteza că, dacă s-ar obţine independenţa, aderarea la UE nu ar pune prea multe probleme, dat fiind că scoţienii deja sunt cetăţeni europeni. (În fond, aproximativ 20 de milioane de est-germani au devenit peste noapte membri ai Uniunii Europene fără ca măcar să ştie imnul noii ţări).

Cine este responsabil?

Dar oare Scoţia va moşteni privilegiul Marii Britanii de a fi în afara zonei euro sau, în calitatea de nou stat UE, va trebui să asume angajamentul aderării la uniunea monetară? Şi, într-o astfel de situaţie, cine va fi responsabil de salvarea Băncii Scoţiei, dacă va fi nevoie?

În mod tradiţional, Uniunea Europeană a fost foarte populară pentru liderii acestor regiuni, notează Josef Janning, director la European Policy Center [Centrul pentru Politici Europene]. “Acum observă cum consolidarea prerogativelor UE diminuează şi relativizează guvernele statelor membre, un proces accelerat de piaţa unică din Europa”, explică Josef Janning.

Mulţi dintre aceşti lideri au format alianţe regionale care evită guvernele centrale – spre exemplu, Catalonia, împreună cu landul Baden-Württemberg (Germania), cu departamentul Rhône-Alpes (Franţa) şi cu regiunea italiană Lombardia sunt puteri regionale care se autonumesc “cele patru motoare ale Europei”, având, împreună, un PIB mai mare decât cel al Spaniei.

Dar, aici, intervine criza”, o adevărată dilemă pentru regiuni, pentru că înseamnă şi o reconcentrare a puterilor în capitalele naţionale care încearcă să reducă bugetele ţării, subliniază Josef Janning. “Ochii sunt aţintiţi din nou spre Madrid, Roma, Paris şi Berlin, astfel că oportunităţile regiunilor se diminuează, iar regiunile bogate sunt constrânse să plătească”, explică Janning.

În timp ce liderii europeni cred că soluţia la criză este “mai multă Europă”, situaţie care în mod obişnuit le-ar conveni regiunilor separatiste, alegătorii europeni şi contribuabilii sunt agitaţi, sceptici şi nervoşi.

Mark Leonard, de la Consiliul European pentru Relaţii Externe, a fost de curând la Barcelona, unde oficialii catalani îl întrebau obsesiv despre Scoţia. “Ştiau mult mai multe decât mine despre situaţia politică din Scoţia. Prin urmare, este evident că urmăresc situaţia şi încearcă să îşi atingă interesele”, spune Leonard.