Alegeți o limbă
Chiar înainte de sfârşitul preşedinţiei spaniole a Uniunii Europene (UE), pare inevitabilă încercarea de a alcătui un bilanţ. Inevitabil nu înseamnă uşor. În primul rând, este încă prea devreme pentru a evalua impactul principalelor măsuri adoptate în cursul acestui semestru - chiar dacă acest argument poate părea banal. În al doilea rând, şi acest aspect este aproape la fel de important, nu există precedent pentru genul de preşedinţie pe care ţara noastră a trebuit să o asume.
În ceea ce priveşte măsurile, cea mai decisivă este cu siguranţă cea legată de noul rol al Băncii Centrale Europene (BCE). Aceasta, în conformitate cu deciziile luate în ultima lună, a fost în sfârşit reorganizată într-o direcţie permiţând întrezărirea unui guvern economic european. Rămâne de ştiut dacă va fi o schimbare conjuncturală sau structurală. Cu alte cuvinte, odată ce criza financiară actuală se va fi retras, coaliţia rigoristă condusă de Germania va insista oare ca BCE să se ocupe din nou numai de inflaţie ? Istoria a trecut deci pe aici, deşi poate nu cu I mare. Un lucru este sigur, lupta pentru reglementarea pieţelor financiare nu s-a terminat încă - şi probabil nu se va termina niciodată, fiind prin natură un proces schimbător şi delicat.
O altă măsură importantă în ceea ce priveşte impactul său pe termen lung este crearea Serviciului european pentru acţiune externă (SEAE). Acest serviciu schimbă în întregime regulile jocului cu privire la modul de a conduce politica externă europeană, precum şi pentru actorii acestei politici. Dacă până în prezent, statele membre, Consiliul şi Comisia au avut tendinţa să se războiască fiecare de partea lui, de acum înainte integrarea acestor trei organisme va fi foarte strânsă, cel puţin în teorie. Desigur, miniştrii de externe naţionali vor trebui să reconsidere cu grijă rolul lor viitor, pentru a fi complementari şi să nu se mai suprapună, în contextul diplomaţiei europene emergente. Trebuie să recunoaştem că SEAE rămâne un fir de oţel foarte fin pe care va trebui să se meargă pentru a ajunge la o adevărată politică externă europeană, dar merită efortul.
Ce se va întâmpla de acum?
În definitiv, Tratatul de la Lisabona avea înainte de orice obiectivul de a reprograma Uniunea Europeană către alte ţări. În ceea ce priveşte preşedinţia spaniolă în sine, având în vedere aşteptările prea ambiţioase, este clar că circumstanţele au atenuat oarecum entuziasmul iniţial. Ţara a suferit o deteriorare puternică a imaginii sale în străinătate, ceea ce a forţat-o să fie mereu în defensivă. Iar despre guvern în sine, capacitatea lui de iniţiativă politică a fost limitată de intrarea în vigoare a Tratatului de la Lisabona, ale cărui prime victime sunt şeful guvernului [Jose Luis Zapatero] şi ministrul de Externe [Miguel Angel Moratinos]. Această margine de manevră a fost şi mai redusă în cele două domenii cheie care au dominat semestrul : gestionarea crizei şi politica externă.
Pe şantierul cel din urmă, Spania a suportat greul dezorientării strategice a Uniunii Europene: în ciuda succesului summit-ului cu America Latină (17 mai), anularea reuniunilor la nivel înalt cu SUA (prevăzută în mai) şi cu ţările din jurul Mării Mediterane (prevăzută în 7 iunie, este respinsă în noiembrie) arată clar că un sistem de relaţii externe bazate pe organizarea periodică de summit-uri fără conţinut, şi fără alt obiectiv decât cel de al ţinerii în sine al evenimentului, este în întregime lipsit de viitor. Şi, cum reamintesc Brazilia şi Turcia, cu decizia lor neobişnuită întâi de a desfăşura propriile lor negocieri cu Iranul, apoi de a vota contra sancţiunilor împotriva acestei ţări, UE pare să fi uitat că adevărata politică externă se desfăşoară în afara reuniunilor la nivel înalt.
Pentru a formula în termeni sportivi impactul intrării în vigoare a Tratatului de la Lisabona, Spania venise să joace fotbal, dar a fost informată în ultima clipă că trebuia să joace baschet. Şi totuşi, preşedinţia spaniolă s-a descurcat destul de bine, chiar dacă contextul a fost deosebit de dificil. Ea a trebuit de exemplu să tergiverseze cu privire la întrebarea dacă vor fi sau nu pedepsite statele membre care nu-şi îndeplinesc obiectivele stabilite în agenda 2020 pentru ocuparea forţei de muncă şi creşterea economică. Suntem curioşi să ştim ce se va întâmpla de acum încolo, când Belgia, care se va dota cu un nou guvern (cel mai devreme în septembrie), va asuma ce mai rămâne din preşedinţiile prin rotaţie. Nu este vorba deci de a-şi lua rămas bun de la preşedinţia spaniolă, ci de a spune un adio definitiv preşedinţiilor prin rotaţie. Culmea ironiei : după semestrul spaniol preşedinţiile prin rotaţie fac parte din istorie.
