O critică pe care am auzit-o la adresa deciziei comitetului Nobel, de a acorda premiul UE, este că ar fi asemănătoare acordării unui Oscar pentru munca de o viață: vine cu cel puțin 20 de ani mai târziu, și este oferit din cauza iminentei morți a celui care îl primește. Alta decât cea a presei britanice de dreapta, care consideră că decizia comitetului este “mai ceva ca o parodie” și “o glumă târzie de 1 Aprilie”, aceasta este linia găsită în marea parte a presei europene.

Critica aceasta pare a fi rațională, dar eu personal cred că e un nonsens. Părerea împărtășită de toată lumea pare a fi că Nobelul a fost acordat pentru realizările din trecut, dar există motive mult mai puternice pentru a-l vedea – precum a fost în cazul lui Obama în 2009 – ca pe un premiu pentru potențialul din viitor. Dacă aș avea un cuvânt pentru a explica de ce, ar fi acesta: Erasmus.

Erasmus este un program al Uniunii Europene care permite schimbul de studenți, stabilit în 1987, foarte popular pe continent, dar de abia menționat în rubricile economice care se ocupă de probleme europene în Marea Britanie. Peste 2,5 milioane de studenți din toată Europa au luat parte la el de la apariție. Marea Britanie este una dintre cele mai populare destinații, dar una cu cei mai puțini participanți, având în vedere mărimea sa: în anul universitar 2009/10, Marea Britanie a primit 22 650 de studenți străini prin programul Erasmus, și a trimis în străinătate doar 11 723.

Sunt nenumărați cei care au plecat prin acest program și nu s-au mai întors niciodată. Germani care s-au îndrăgostit de studente spaniole, grecoaice care s-au căsătorit cu francezi, polonezi care au copii cu mame portugheze. Romancierul italian Umberto Eco a spus anul trecut că “Erasmus a creat prima generație de tineri europeni”. El descrie acest fenomen ca pe “o revoluție sexuală: un tânăr catalan întâlnește o fată flamandă – se îndrăgostesc, se căsătoresc și devin europeni, la fel și copiii lor.”

Un premiu romantic, o gândire peste granițe

Personal, nu îmi pot imagina că acești părinți și copiii lor vor fi capabili să asculte un demagog naționalist ce vrea război și pur și simplu să-l asculte în tăcere. Vor lua poziție. Ce este mai important: unii dintre ei pot deveni figuri importante în media, în afaceri sau în politică în următorii 20 de ani, și vor gândi tot mai mult în afara granițelor lor. Dacă criza din zona euro poate fi depășită – și este un dacă serios – atunci sunt șanse importante ca ea să fie urmată de o perioadă de pace atât de lungă încât ultimii 67 de ani să pară puțini în comparație.

Scepticii britanici în privința UE vor spune că toată această dragoste de peste granițe nu a fost adusă de înțepații birocrați ai UE, ci de comerțul liber între statele națiune. Dar cine s-a îndrăgostit vreodată într-o întâlnire de afaceri? Frumusețea unui program ca Erasmus este că a permis întâlniri între tineri înainte ca ei să se gândească la asemenea lucruri ca la niște mijloace de a schimba capital, înainte de a aluneca în masca rece a comerțului.

Și, din orice punct de vedere, cine spune că un premiu nu ar trebui să fie romantic? Dacă crezi cu adevărat că nimic nu garantează armonia intelectuală la fel de eficient precum comerțul liber, atunci la fel de bine ai putea să înmânezi Premiul Nobel pentru Pace lui Ronald McDonald. Asta chiar ar fi o inspirație pentru continent.

Manuel Barroso, președintele Comisiei Europene, nu a spus deocamdată cum vor fi cheltuiți banii de la premiu. În timp ce Spania ciopârțește contribuția sa la programul Erasmus din lipsă de fonduri, folosind cele 923 680 de euro pentru a-l extinde – nu doar pentru studenți, ci și pentru “șoferii de taxi, instalatori și alți muncitori”, după cum a sugerat Eco – măcar ni s-ar trimite un semnal corect de la Bruxelles.

Un Premiu Nobel pentru Pace pentru uniunea sexuală a Europei – iată ceva care ne-ar putea bucura pe toți.