Alegeți o limbă
Nigel Farage, un om politic britanic, cu un talent evident pentru afrontul sintetic, a fost consternat să afle recent că peste 1.000 de oficiali ai Uniunii Europene câştigă mai mult decât prim-ministrul Marii Britanii. UE este un "racket", a tunat dl Farage, care ocupă un scaun în Parlamentul European pentru Partidul Independenţei Regatului Unit (UKIP). Nu-i de mirare că birocraţii de la Bruxelles cer "mai multă Europă", a declarat el. Ceea ce ei doresc cu adevărat sunt "mai mulţi bani" pentru ei înşişi.
Adevărul este chiar mai rău, cel puţin pentru alegătorii UKIP. Oficialii de la Bruxelles lansează un apel pentru "mai multă Europă", întrucât doresc cu adevărat mai multă Europă. Da, unii sunt plătiţi prea mult, în special cei mai vechi în post, angajaţi înainte de reforma personalului din 2004. Cu studii superioare şi adesea un pic plictisiţi, Eurocraţii pot părea de asemenea răsfăţaţi : plângându-se de condiţiile lor pe când se bucură de unele dintre cele mai sigure locuri de muncă din lume. Şi totuşi la bază Eurocratul mediu nu este în acest post pentru bani.
Cartierul european al Bruxelles-ului: mai puţin Sodoma şi Gomora decât Vatican
Cartierul European din Bruxelles este un loc ciudat. Este mai curând un Vatican decât Sodoma şi Gomora. Europa este pentru birocraţii săi un proiect bazat pe credinţă, sau cel puţin era atunci când au dat examenele de admitere la UE. Chiar dacă Eurocraţii devin mai cinici cu vârsta, învăţând că promovarea are mai puţin a face cu meritul decât cu politica, ei păstrează totuşi o scânteie de credinţă. În termeni simpli, ei cred că naţionalismul este cel mai mare dintre rele. Ca gen de religie, acesta nu este cel mai teribil. Naţionalismul a fost într-adevăr un blestem pentru Europa.
Oficialii de la Bruxelles sunt adeseori atenţi, inteligenţi şi de bună companie. Ei vorbesc o mulţime de limbi. Mulţi sunt căsătoriţi cu parteneri din altă ţară (şi divorţaţi de alţii din alte ţări, dacă tot vorbim de asta). Ei au copii multilingvi, multiculturali, care consideră Europa ca fiind naţionalitatea lor. Surprinzător de des, ei provin din regiuni cu identităţi puternic independente, precum Catalonia sau Ţara Galilor. Nedornici să caute o carieră într-o capitală naţională pe care sunt învăţaţi să o urască precum Madrid sau Londra, ei se abat în schimb pe visul unei Europe unite.
O castă religioasă autoritară şi obscurantistă
Precum preoţi specializaţi în spovedanii, Eurocraţii sunt bine plasaţi pentru a vedea ofertele viermănoase făcute în numele intereselor naţionale. La Consiliul anual al pescuitului, ei văd miniştrii cautând să obţină cote exagerate pentru pescarii "lor", împingând specii preţioase spre dispariţie. Ei văd guverne presupuse pro-europene făcând presiune pentru ca noile legi să favorizeze "ai lor" agricultori sau muncitori în industria auto. Toate acestea atacă credinţa lor în Europa în calitate de ideal superior.
Totuşi, credo-ul lor de anti-naţionalism prezintă de asemenea riscuri. În cel mai bun caz, birocraţii UE pot fi naivi despre cât de multă integrare vor suporta alegătorii de rând. În cel mai rău caz, ei par ostili democraţiei. Ca orice castă preoţească, Eurocraţii afişează o dâră de autoritarism şi obscurantism. Când francezii şi olandezii au votat împotriva Constituţiei UE în 2005, oficialii de la Bruxelles au murmurat că era o prostie să supui complexităţile unui tratat UE oamenilor obişnuiţi. Cei mai curajoşi dintre ei au susţinut că UE a fost întotdeauna un proiect elitist, pe bună dreptate. Cum, au spus ei, dacă alegătorii germani ar fi fost întrebaţi, ei n-ar fi renunţat la Deutschmark pentru euro. Iar alegătorii francezi n-ar fi aprobat extinderea UE.
Parlamentul European: răzbunarea rolurilor de mâna a doua
Euroscepticii puri şi duri acuză oficialii europeni de a complota o dictatură. Aceasta este demagogie ieftină. UE este un club de democraţii, chiar dacă membrii nu sunt aleşi prin vot. Balonul Bruxelles - o lume confortabilă de funcţionari, grupuri de experţi finanţaţi de UE şi un bun număr de jurnalişti - nu este plin de oameni care urăsc democraţia. Problema este că este plin de oameni care consideră democraţia naţională ca fiind sinonim de egoism şi populism.
O soluţie la această problemă este propusă la nesfârşit : democraţia pan-europeană, construită în jurul partidelor transfrontaliere şi uriaşele noi puteri înmânate de către Tratatul de la Lisabona Parlamentului European. Astfel de entuziasm necesită un alt act de credinţă. Parlamentul European este marea dezamăgire a proiectului european.
Este răzbunarea echipei B : o adunare condusă de oameni de mâna a doua exilaţi, dedicată, în fiecare moment de trezire, apucării de noi puteri în detrimentul guvernelor naţionale. Parlamentul este ales dar nu cu adevărat responsabil. Membrii pot vota orice lege fără a risca căderea unui guvern sau alegeri anticipate: cu alte cuvinte putere fără consecinţe. Alegătorii de rând nu au nicio idee de cine îi reprezintă în parlament, sau măcar dacă stânga sau dreapta domină acolo.
De fapt, diversitatea Europei înseamnă că etichetele stânga-dreapta utilizate de marile blocuri ale Parlamentului nu reprezintă mare lucru : asupra comerţului liber, de exemplu, stânga suedeză este mai liberală decât conservatorii francezi. Subiectele avansează prin pacturi între baronii partidelor, şi nu prin conflict deschis de idei. Prin urmare, parlamentul nu a reuşit deloc să stimuleze imaginaţia publicului. Iniţiaţii Bruxelles-ului sunt convinşi că criticii împotriva UE sunt naţionalişti. Ei greşesc. În lumea reală, atunci când democraţia depăşeşte statul-naţiune, ea se poticneşte.
