Chiar şi ţările care alocă de zeci de ani multă atenţie şi fonduri pentru a reduce inegalităţile teritoriale nu au obţinut rezultate spectaculoase. Un studiu recent Eurostat demonstrează amploarea provocărilor. Astfel, PIB-ul pe cap de locuitor al rezidenţilor oraşului Londra reprezintă 334% din media UE. În nord-vestul Bulgariei, acesta nu reprezintă decât 26% din PIB-ul mediu pe cap de locuitor în Uniunea Europeană.

Aceste statistici ascund unele disparităţi foarte specifice. De exemplu, în Germania, puterea de cumpărare pe cap de locuitor din landul Saxonia-Anhalt este aproximativ aceeaşi ca şi în Estonia sau în anumite regiuni bogate din Grecia. În schimb, diferenţe uriaşe apar atunci când se compară oraşul Chemnitz, în Saxonia, unde PIB-ul pe cap de locuitor este de 82% din media UE, şi Hamburg, care afişează 192% din media europeană. Regiunile spaniole urmează un model similar. Sudul ţării (Andaluzia / Murcia) produce anual aproximativ 82% din PIB pe cap de locuitor, în timp ce Madrid şi Catalonia ating respectiv 136 şi 123% din media UE.

Totuşi în Italia este cel mai vizibil acest decalaj regional. PIB-ul pe cap de locuitor scade pe măsură ce se coboară spre sudul peninsulei. În Piemont şi Lombardia (Milano şi Torino), acest indicator se află la 134 şi 119% din media UE. În timp ce în Campania (Napoli), rămâne de ani de zile puţin peste 65% din medie.

În Germania, şomajul rămâne de două ori mai ridicat în Est decât în Vest

Guvernul german este cel care, fără îndoială, a investit cel mai mult pentru a echilibra aceste disparităţi regionale. În cadrul "Fondului pentru unitatea germană" şi Pactelor de Solidaritate, landurile est-germane au primit în ultimii douăzeci de ani aproximativ 1,5 miliarde de euro. Sub "Aufbau Ost" pentru reconstrucţia statelor din fosta RDG, au fost finanţate pensii, alocaţii, au fost construite drumuri şi infrastructură urbană, încurajând în acelaşi timp investiţiile.

Această transformare, care este evidentă atunci când sunt utilizate autostrăzile germane traversând ţara din est în vest, a luat o astfel de amploare încât anumite regiuni din Occident, în special marile centre industriale, au început să se teamă că vor rămâne în urmă faţă de dinamica Germaniei de Est.

Şi totuşi, PIB-ul mediu din Germania de Est reprezintă numai 71% din PIB-ul Germaniei de Vest. Aceeaşi disparitate se regăseşte în veniturile medii. În ceea ce priveşte politica ocupării forţei de muncă, este un adevărat eşec : rata şomajului în est rămâne de două ori mai mare decât în vest. Politicieni germani din coaliţia CDU/CSU-FDP s-au săturat de promovarea nesfârşită a provinciilor estice. Matthias Platzeck, ministru-preşedinte social-democrat al landului Brandenburg, a avertizat că nu va exista o majoritate politică pentru a continua pactul de solidaritate dincolo de 2019.

Bruxelles se teme de “sindromul Mezzogiorno”

Cazul Andaluziei spaniole oferă un exemplu interesant al efectelor fondurilor structurale ale UE, care au fost larg utilizate de către guvernul regional, dar şi de către autorităţile poloneze. Programele de dezvoltare în această parte a Spaniei, continuate în anii 1980-2000, nu au îmbunătăţit totuşi semnificativ situaţia locală. După cum arată studiile efectuate de economişti din Malaga şi Cadiz, nici mijloacele mobilizate de guvernul central, nici cele provenind din fonduri europene nu au dus la o evoluţie similară celei înregistrate în nordul ţării.

În ultimii ani, sprijinul întreprinderilor mici şi mijlocii a fost o cale principală de dezvoltare în Andaluzia. Anterior considerată mai ales ca o bază pentru turism, care generează 11% din PIB, regiunea ar trebui să devină astfel o economie durabilă. În perioada 2007-2013, Andaluzia va primi aproape 15 miliarde de euro din fondurile UE. Sudul ţării primeşte singur 41% din toate fondurile acordate Spaniei. Bruxelles afişează cu mândrie obiectivul de creştere cu 2,4% a PIB-ului Andaluziei. Astfel de rezultate se lasă totuşi aşteptate.

Disparităţi chiar şi mai mari între nord şi sud persistă în Italia. Frumoasele autostrăzi din inima economică a ţării, în împrejurimea Torino şi Milano, se transformă aproape de Napoli în drumuri la fel de dărăpănate ca drumurile poloneze. Toate acestea în ciuda echivalentului a 140 miliarde de euro cheltuite între 1951 şi 1992 de guvernul italian în cadrul Fondului pentru Sud (Cassa per il Mezzogiorno). Acest program a fost un fiasco, astfel încât guvernul a trebuit să se retragă sub presiunea Fondului Monetar Internaţional, îngrijorat de starea de sănătate a finanţelor publice italiene.

Programele europene, care au înlocuit în unele aspecte Cassa per il Mezzogiorno, nu sunt nici ele prea eficiente. Măsurile UE au desigur un impact pozitiv asupra creşterii PIB-ului pe cap de locuitor, dar acest impact rămâne extrem de scăzut, consideră economistul Francesco J. Aiello de la Universitatea din Calabria.

Bruxelles se teme de "sindromul Mezzogiorno", adică de o gaură neagră în care dispar fondurile publice. Întrebarea este dacă, în conjunctura actuală, în care statele membre se feresc de creşterea datoriei, programele de luptă împotriva disparităţilor regionale nu vor fi pur şi simplu reduse.