Un nou spectru planează asupra Europei. Nu mai este cel al comunismului, dar toate forţele Vechiului continent s-au unit din nou într-o sfântă cruciadă pentru a urmări un spectru, aşa cum au făcut-o în 1848, pentru a relua metafora lui Marx şi Engels. De această dată, este cel al pieţelor financiare, a decadenţei activităţii speculative, a capacităţii presupuse a speculatorilor de a bulversa echilibrul statelor membre ale Uniunii Europene şi chiar pe cel al monedei euro, cum a spus minsitrul suedez al Economiei, Andres Borg, vorbind de “hoardele de lupi” înfometate care ar ameninţa existenţa însăşi a statelor din secolul al XXI-lea.

Imaginea pulsului pe viaţă şi pe moarte între politicieni şi speculatori a pus stăpânire pe dezbaterea publică. Metafora este populistă. Dar ea provine dintr-o provocare reală a autorităţii instituţiei-stat a societăţilor contemporane, şi nu doar în Europa: ea pune în evidenţă fragilitatea guvernelor naţionale în faţa unor lovituri de bestie ale problemelor mondiale din ce în ce mai grave.

Probleme mondiale, mijloace locale

Undele de şoc provocate de pieţele de capital nu fac decât să redea imaginea mai actuală a slăbiciunilor statelor din era mondializării. Sunt aici probleme faţă de care structura statelor este neputincioasă. Reuniunea G20 sterilă din canada [de la sfârşitul lunii iunie] a demonstrat de altfel că nu etse capabilă cooperarea internaţională să umple acest gol.

Este paradoxul timpului nostru”, asigură David Held, politolog la London School of Economics. “Mondializarea a creat oportunităţi enorme şi a stimulat un progres considerabil. Dar întotdeauna aceleaşi maşini ale statului se ridică în faţa provocărilor transnaţionale pe care le antrenează. Această prăpastie care se formează între problemele mondiale şi mijloacele care au rămas locale se adânceşte într-un ritm vertiginos şi are un potenţial periculos.

Într-un articol recent, filozoful german Jürgen Habermas a arătat cu degetul absenţa de voinţă politică. “*Dar bunele intenţii se ciocnesc mai puţin de ‘complexitatea pieţelor’ cât de lipsa de curaj şi de lipsa de independenţă a guvernelor naţionale. Ele se ciocnesc de o renunţare prematură la o cooperare internaţională care are ca finalitate dezvoltarea capacităţilor de intervenţie politică de care duc lipsă... Şi aceasta în lumea întreagă, în Uniunea Europeană şi mai ales, în zona eur**o*.”

Există într-adevăr unele probleme pe care statul nu le poate rezolva singur. Drama este că până şi eforturile marilor blocuri regionale pot să să pericliteze din cauza laxismului sau a intereselor contradictorii – dar nu mai puţin legitime – alţi actori. Astfel, buna voinţă a UE la summitul despre schimbările climatice nu a servit la nimic în faţa refuzului colaborării altor puteri. La G20, acordul între Europa şi Statele Unite nu a fost suficient pentru a taxa activităţile sectorului bancar. “Problemele internaţionale nu au nimic nou. Ceea ce s-a schimbat este tehnologia, care impune lumii un nou ritm”, explică Ignacio Urquizu, profesor de sociologie la universitatea Complutense din Madrid. “Instituţiile trebuie să se adapteze acestui nou ritm. Arhitectura instituţională este în mod clar ineficace. Marele salt în faţă al UE este inextricabil legat de Jacques Delors. Problema nu este doar arhitectura constituţională dar şi leadershipul politic.

Utopia internaţionalistă nu este moartă

În ciuda a tot, tabloul are şi alte tonuri. Numeroşi observatori subliniază că, între ezitări şi dificultăţi, mişcările revoluţionare sunt pe cale să apară. UE a stabilit fonduri de stabilizare comună în valoare de 500 miliarde de euro, ceea ce nu era prevăzut în tratatul de la Lisabona, şi, într-o anumită măsură chiar contrazice textul.

Noi competenţe comune par să apară sub efectul crizei. UE este, în sine, simbolul potivit căruia un răspuns internaţional la criză nu este mereu o utopie. Ea poate să o demonstreze.Andrew Hilton, director al Center for the Study of Financial Innovation, remarcă faptul că “80% din reglementările financiare ale Londrei vin de la Bruxelles”. “Faptul că există 27 de reglementări financiare în UE şi altele 160 în lume nu este o fatalitate”, adaugă analistul. Marile blocuri economice sfârşesc prin a exercita o acţiune normativă foarte pragmatică. Chiar dacă stabilitatea monopolizează atenţia, provocarea este de ordine sistematic. “Suntem în faţa unei alternative fără echivoc, asigură Held. Putem fie reforma şi dezvolta instituţiile din 1945 [ONU, FMI, Banca Mondială], fie să le lăsăm să se dezintegreze ele însele”. Adaptarea pare să fie o sarcină titanică şi utopică. Chiar este. Dar cine şi-ar fi imaginat, în 1939, că abia 40 de ani mai tîrziu, europenii îşi vor alege printr-un vot universal reprezentanţii într-un parlament transnaţional dotat cu puteri adevărate?