Alegeți o limbă
Rocío Montero are vreo cincizeci de ani şi o piele măslinie, trăieşte în El Vacie, în împrejurimile Sevilliei, într-una din cele mai vechi mahalale ţigăneşti din Europa. Trăieşte aici de mai bine de douăzeci de ani, cu Manolo, soţul său, fierar şi cei şapte copii. Acum patru luni, prin intermediul unui atelier al TNT Centrul de investigaţie teatrală, Rocío şi alte şapte ţigănci au descoperit opera lui Federico García Lorca, “acest om atât de bun care a făcut atâtea pentru noi”. Câştigate de virusul teatrului, cele opt ţigănci sevilliene s-au prins în joc şi au participat la acest proiect de integrare socială unic în Spania.
Rezultatul artistic a fost aplaudat de critici şi chiar de Laura García Lorca, nepoata poetului şi preşedinte al Fundaţiei Federico García Lorca. “Ele credeau la început că Lorca trăieşte încă”, se amuză Pepa Gamboa, cea care a pus în scenă această versiune particulară a Casei Bernardei Alba. “Unele nu ştiu nici să scrie şi să citească, şi în mod evident nu au nicio pregătire teatrală, dar compensează aceste lacune cu un entuziasm pe care nu putem decât să-l invidiem.” “Suntem ‘alfabete’”, au repetat ele în timpul interviurilor. Ceea ce nu le-a împiedicat să memoreze textul. Rocío evocă repetiţiile cu o voce aspră : “Pepa îmi citea textul şi eu îl repetam: o dată, de două ori, de trei, de cinci...până l-am învăţat pe de rost.”
Izolarea socială : rutina ţigăncilor din El Vacie
Parti pris-ul radical al acestei puneri în scenă a condus-o pe Pepa Gamboa să taie puţin textul şi să autorizeze aproximări mai contemporane. Pentru a câştiga în realism, piesa a fost îmbogăţită cu adăugiri propuse de actriţe. Rezultatul a surprins prin intensitatea dramatică. Şi graţie constanţei şi eforturilor acestor femei, această muncă unică şi-a găsit publicul şi a putut fi prezentată în toată Spania. “O scurtă privire de ansamblu asupra vieții acestor femei ne permite să constatăm că paralela cu personajele piesei, femei supuse unei izolări sufocante şi atroce este evidentă. Acest context de izolare socială, care este comun ţigăncilor din El Vacie, este foarte apropiat de cel al lui Angustias, al Magdalenei, Ameliei, al lui Martirio şi al Adelei, eroinele lui Lorca. Pentru ele, ceea ce se întâmplă în piesă nu este o tragedie, este viaţa lor de toate zilele”, subliniază Pepa Gamboa.
“Paznicii au refuzat să le lase să intre la o petrecere dată în cinstea lor”
Primele reprezentaţii au fost foarte bine primite. “În noiembrie, eram în cartierul din El Vacie şi în februarie la [prestigiosul] Teatru Spaniol din Madrid. Am jucat aici cu casa închisă cincisprezece zile”, spune Pepa Gamboa. Această recunoaştere a publicului a permis actriţelor să aibă încredere în ele şi să semneze primul lor contract de muncă. Totuşi, printr-un straniu paradox, “ele suferă încă din cauza marginalizării. Există locuri unde nu sunt lăsate să intre. Deseori, trebuie să le însoţesc pentru ca un taxi să le ia. Paznicii au refuzat chiar să le lase să intre la o petrecere dată în cinstea lor.”
Astăzi, chiar dacă Rocío câştigă bani ca actriţă, îşi păstrează însă picioarele pe pământ. Ea ştie că o aşteaptă viaţa ei din El Vacie şi singurul lucru la care aspiră, nu este să aibă o carieră de actriţă profesionistă, dar să aibă o casă “unde nici ploaia nici şobolanii să nu poată intra”; un loc unde toată familia sa ar putea trăi demn.
