Acum şapte ani, când David Cameron a devenit liderul conservatorilor, se spune că William Hague ar fi emis un avertisment aspru privind Europa. Staţi departe de ea, a sfătuit dl Hague, care ştia din experienţa personală, fiind lider al Conservatorilor (din iunie 1997 până în septembrie 2001), ce daune putea să producă aceasta. Dl Hague a adăugat că Europa ar trebui să fie privită ca o bombă care nu va putea niciodată să fie dezamorsată, dar care poate exploda oricând. Potrivit acestuia, cea mai înţeleaptă alegere pentru Marea Britanie era deci să plece pe drumul ei propriu, în speranţa unei sorţi mai bune.

Dl Cameron şi-a ascultat cu sfinţenie mentorul. Când era în opoziţie, şi-a dat toată silinţa pentru a evita orice problemă, şi a fost chiar parcă prea atent la începuturile guvernării sale. Europa a fost subiectul cel mai uşor de negociat din acordul de coaliţie, fiindcă dl Cameron îşi abandonase deja poziţia sa "neclintită" asupra unui referendum privind Tratatul de la Lisabona. Guvernul său s-a concentrat pe subiecte mai puţin periculoase, cu o singură excepţie gravă, şi anume vetoul din decembrie trecut, asupra tratatului european.

Doctrina Hague s-a întors tiptil

A devenit subit clar că, la şapte ani după avertismentul ministrului de Externe, doctrina Hague a fost abandonată. În ultimele zile, însă, fără ştirea, şi şi mai puţin consimţământul unui anume domn Hague, o serie de miniştri şi-au dat clar pe faţă sentimentul lor antieuropean. Primul a fost ministrul de Interne, Theresa May, care este acum şi un potenţial viitor lider al Conservatorilor. La reuniunea de partid din 7-10 octombrie, ea a atacat unul dintre principiile de bază ale Uniunii Europene, şi anume libera circulaţie a persoanelor între statele membre. Deşi nu a explicat exact cum ar plănui să o împiedice.

Apoi, pe 16 octombrie, dna May s-a răţoit din nou împotriva executivului de la Bruxelles, de data aceasta exprimându-şi îndoielile cu privire la mandatul european de arestare. Ea şi-a găsit un aliat în persoana lui Philip Hammond, ministrul Apărării, care a cerut recent o "reiniţializare"a relaţiilor dintre Marea Britanie şi Europa.

Dar cea mai semnificativă contribuţie la dezbaterea de până acum a fost cea a lui Michael Gove. Ministrul Educaţiei a dezvăluit că, dacă s-ar organiza un referendum asupra Uniunii Europene, el în acest moment ar vota pentru ieşirea Marii Britanii.

Aceste observaţii, chiar exagerate, trebuie luate foarte în serios.Deşi mulţi au criticat Europa, de la fostul lider al Partidului Laburist Michael Foot, cu peste un sfert de veac în urmă, şi până acum, niciun om politic britanic de de prim plan nu a îndrăznit să pledeze pentru o ruptură a relaţiilor. De la umilirea dlui Foot la alegerile generale din 1983, a existat un consens, printre toţi politicienii importanţi din toate cele trei partide principale, cum că aderarea Marii Britanii la UE, oricât de iritantă ar fi în practică, este un lucru bun în principiu.

Ruperea consensului este importantă

Decizia d-lui Gove, de a rupe acel consens, ar fi un moment important chiar şi dacă ar acţiona de unul singur. Dar se pare că el are sprijinul a aproape jumătate din membrii conservatori ai guvernului. Într-adevăr, există chiar şi motive pentru a specula că domnul Gove, care este un prieten apropiat al familiei primului ministru, poate că acţionează în calitate de avangardă pentru dl Cameron.

Deci este clar că Partidul Conservator a ajuns la un punct de cotitură. Domnul Cameron a decis să rişte o explozie a bombei europene, pe deplin conştient de posibilele consecinţe. La prima vedere, pare a fi un act nebunesc. De ce primul ministru ar decide să o ia pe un drum atât de periculos?

Primul motiv este că apartenenţa la guvern, care ar fi trebuit să-i determine pe miniştri să fie mai precauţi şi mai pragmatici, i-a făcut şi mai radicali când este vorba de Europa. Dl Gove, de exemplu, a descoperit că directivele de la Bruxelles îi îngreunează sarcina de a se debarasa de directorii de şcoli neperformanţi. Ministrul Muncii şi al Pensiilor, Iain Duncan Smith, s-a împiedicat de experienţe similare în dorinţa sa de reformare a statului bunăstării. Aproape fiecare ministru are o poveste de spus.

Al doilea motiv priveşte UKIP (Partidul pentru Independenţă din Marea Britanie, eurosceptic). Aşa cum BNP (Partidul Naţional Britanic, extremă-dreapta) este susţinut mai ales de către alegători Laburişti, UKIP este Partidul Conservator în exil. Strategii conservatori se tem că acest partid chiar ar putea ieşi în frunte în alegerile europene din 2014, împingându-i pe conservatori pe locul trei. Desigur, în alegerile legislative, UKIP nu ar putea obţine un număr de voturi atât de surprinzător. Dar oricum, ar deturna multe dintre voturile conservatorilor, împiedicându-l pe dl Cameron să câştige.

Sentimentul european al conservatorilor, greu de gerat

Primul ministru trebuie de asemenea să gereze forţa acestui sentiment antieuropean în sânul partidului conservator. Cu un an în urmă, 81 de deputaţi au sfidat fulgerele Guvernului susţinând organizarea unui referendum asupra UE, cea mai mare revoltă de până acum în jurul subiectului european. Acest sentiment este astăzi şi mai puternic, şi în decursul următoarelor luni se aşteaptă o nouă serie de voturi în domeniul politicilor europene, inclusiv unul asupra noii uniuni bancare.

Dar al patrulea motiv este cel care contează cel mai mult.Ceva a basculat. Mulţi miniştri conservatori sunt acum convinşi că viitorul Marii Britanii se află în afara Uniunii Europene. Ei nu mai fac gălăgie antieuropeană doar din motive tactice, legate de UKIP, de teatrul parlamentar sau pentru a-şi spori popularitatea. Ci o fac dintr-o profundă convingere.

Şi este un motiv serios, dacă ne gândim şi la faptul că s-au împlinit aproape 20 de ani de la apogeul rebeliunii împotriva Tratatului de la Maastricht, al primului ministru John Major. La vremea respectivă, rebelii păreau a fi un grup marginal. Partidul Conservator susţinea aderarea Marii Britanii la UE. Dacă vreun ministru ar fi făcut genul de observaţii pe care le-a făcut Michael Gove, ar fi trebuit să demisioneze pe loc. Astăzi nu a fost nici măcar vreo cerere ca dl Gove să-şi retragă cuvintele, darămite să-şi dea demisia.

Mai rămâne un mare mister. Acest ultim val de retorică antieuropeană rămâne pentru moment doar la stadiul incipient al vorbelor, lăsând încă speranţa că ele nu se vor adeveri niciodată, ceea ce conduce deci la recente acuzări de trădare.

Cu toate acestea, cred că ministrul Educaţiei şi partizanii săi din guvern sunt sincer pregătiţi să încerce să scoată Marea Britanie din Uniunea Europeană. Ceea ce este o acţiune curajoasă şi serioasă. Dar sper că ei şi ştiu ce fac. Fiindcă, în caz contrar, dacă bomba metaforică a ministrului de Externe va exploda, rezultatul ar putea fi foarte sângeros şi foarte îngrozitor.