Alegeți o limbă
Cu siguranță nici în cele mai rele coșmaruri comunitatea chineză din Spania nu și-ar fi imaginat un fapt atât de negativ pentru imaginea sa precum operațiunea Cheqian-Împăratul. Pentru un grup care face din discreție elementul fundamental al modului său de viață - și unul dintre punctele sale cheie – informația care a ajuns la opinia publică nu poate fi mai rea: povești rocambolești despre cum grupurile criminale ar fi înșelat Hacienda spaniolă [Direcția financiară] cu până la 35 000 de milioane de euro, despre violență exercitată de clanul căpeteniei Gao Ping pentru a șantaja, corupție și afaceri relaționate cu prostituția și vânzarea de droguri.
Chiar dacă nu trebuie să iei o parte drept întreg și nu se poate, nici nu trebuie să fie judecați la fel toți cei 170 000 de chinezi care trăiesc în țara noastră, extinderea afacerilor chineze în Spania și în alte regiuni ale planetei prezintă componente care invită măcar la reflecție.
Ca orice emigrant, chinezul emigrează fără alt scop decât dorința de profit. Dar acest proces migratoriu, vertiginos în evoluția sa în locuri precum Franța, Italia sau Spania, nu a venit însoțit de o integrare socială completă, ci s-a limitat în prea multe ocazii la contactul economic și comercial.
Spălare de bani și evaziune fiscală
Și tocmai această lipsă de integrare și atașament față de societățile receptoare – ce se exprimă urbanistic prin conceptul de cartier chinezesc – a fost cea care a contribuit la crearea “statelor în interiorul statului” în cuvintele mai multor comisari, într-un fel de extrateritorialitate chineză în care justiția sau condițiile de muncă, de exemplu, continuă a fi modele marcate ale comunității, și nu ale statului. Operațiunea Cheqian-Împăratul a scos la lumină o rețea de spălare de bani și evaziune fiscală de proporții gigantice.
Două elemente se evidențiază din operațiunile poliției din ultimii ani împotriva traficului de persoane, a exploatării pe piața muncii și a fraudei fiscale. Primul este extinderea rețelelor criminale inter-chineze pe teritoriul nostru, care se organizează în mod piramidal și se înmulțesc în paralel în mai multe sectoare. Sectorul de import-export este singurul evocat deocamdată în operațiunea în curs, dar probabil reverberațiile ar afecta și alte sectoare tradiționale ale imigranților chinezi (restaurante, comerț cu amănuntul de textile, agenții, imobiliare, baruri).
Sistemul – pe care l-am investigat și în alte țări – funcționează mai mult sau mai puțin așa: omul de afaceri chinez “importă” prin rețelele sale și “capetele de șarpe” mână de lucru ilegală, pe care o exploatează timp de ani de zile în afacerile lor (restaurante, ateliere, magazine), până când se plătește în întregime plata datoriei. Precaritatea și condițiile de viață și de muncă care li se impun sunt câteodată îngrozitoare. Noul imigrant, după ce își plătește datoria pentru că a fost dus la pământul promis, trebuie apoi să încerce să intre în legalitate și să obțină acte (pentru care intervin, ca prin magie, agenții chineze controlate sau la care participă aceiași capi).
În sfârșit, emigrantul contractează o ultimă datorie cu rețeaua în formă de credit informal pentru a putea să-și deschidă propria afacere, și, în acest mod, să treacă de la exploatat la exploatator. Vânzând porțiile de tortilla sau cămașa tocmai confecționată cu puțin profit, noul om de afaceri trebuie să reușească să plătească, și recurge la aducerea de noi imigranți prin intermediul afacerii sale, pe care îi îndatorează și exploatează. Dacă sectoarele tradiționale sunt foarte saturate de alți chinezi și nu există teamă sau scrupule, se explorează sectoare complet ilegale, cum ar fi prostituția, jocurile de noroc sau traficul de droguri.
Mobilitate și organizare excepțională
Al doilea element care face din această poveste una și mai complexă este internaționalizarea unor rețele care, în locul lor de origine, sunt în mod curios mai concentrate. În cazul Europei, majoritatea imigranților chinezi provin din Zhejiang, unde se găsește localitatea Qingtian, epicentru al emigrației chineze în Spania și Italia, și regiune care datorită acestor mișcări s-a dezvoltat în mod accelerat.
Acești emigranți, care au ajuns mai întâi în Olanda și Franța, și mai apoi în zona Mediteranei, prezintă o mobilitate și organizare excepțională. Merg acolo unde e de muncă și există afaceri, unde se poate da o lovitură care să permită o retragere rapidă și o întoarcere în China, unde ar fi mai ușor să repatrieze banii și să nu plătească taxe fiscale.
Spania, fiind una din ultimele țări din Europa Occidentală care primește imigranți chinezi, ar trebui să privească spre vecinii săi pentru a evita un rău mai mare, pentru a promova integrarea și a evita situații precum cele care se trăiesc în Prato. În această localitatea din Toscana, situată la vreo treizeci de kilometri de Florența, tensiunea este constantă între chinezi și toscani.
Un fel de apartheid
Leagăn tradițional al textilelor cele mai apreciate din Europa, chinezii au început să ajungă în anii 1980, angajați de companii de familie italiene care își exportau țesuturile în toată Europa. În mai puțin de o decadă, s-a născut prima generație de oameni de afaceri chinezi în domeniul textilelor, și, astăzi, controlează 60% din activitate, cu peste 4 800 de companii și o populație oficială de aproximativ 25 000 de chinezi dintr-un total de 200 000.
Lumea subterană a crescut în același ritm și astfel localitatea este un epicentru al activităților criminale și al spălării de bani ale mafiei chineze din toată Europa. “Proliferarea criminalității chineze în regiune este cea mai înaltă din toate grupurile de imigranți”, explică un subinspector ce urmărește de peste 10 ani fenomenul.
În oraș, unii trăiesc pe spatele altora, într-un fel de apartheid între localnici și chinezi. Italienii privesc rău îmbogățirea chinezilor și îi acuză de evaziune fiscală și de faptul că nu aduc nimic regiunii: țesutul, echipamentele, muncitorii și distribuitorii sunt toți chinezi. Este italian doar clientul final. Cum să beneficieze atunci regiunea?
Chinezii sunt supărați că sunt judecați toți după același șablon. De parcă ar fi puțin, puterea politică nu a făcut decât să îngreuneze lucrurile: în 2009 a fost ales primar populistul antichinez Roberto Cenni, iar comunitățile par acum mai distanțate ca niciodată. Este un mediu foarte puțin sănătos pentru a găsi o soluție unei probleme care – în Italia precum în Spania – cere mai multă adaptare pentru partea chineză, crescând de exemplu cheltuirea banilor prin angajarea de personal local, și o mai bună toleranță din partea noastră pentru un grup a cărei prezență a câștigat pe merit greutate și prestigiu în societățile noastre.
Context
Gao Ping, “micul împărat” care dorea să devină Guggenheim
Zeci de persoane - dintre care 53 de chinezi şi 17 spanioli - suspectate de spălarea a sute de milioane de euro au fost arestate pe 17 octombrie la Madrid în cadrul unei vaste operaţiuni a poliţiei. La operaţiunea având numele de cod “Împăratul” au participat 500 de agenţi de poliţie, în întreaga ţară. Reţeaua destructurată este suspectată de spălarea a 1,2 miliarde de euro în patru ani. Ancheta a permis depistarea unei vaste reţele care spăla bani obţinuţi din prostituţie şi acţiuni de extorsiune, prin intermediul unor companii-paravan, în special în baruri de karaoke şi în restaurante.
Potrivit Parchetului, banii obţinuţi din astfel de activităţi erau plasaţi în paradisuri fiscale, cu ajutorul unor intermediari spanioli sau israelieni, sau erau trimişi în China pe cale rutieră ori feroviară. Printre persoanele arestate se numără Gao Ping, considerat unul dintre liderii reţelei. Patronul zonei comerciale chineze Fuenlabrada, situată la periferia capitalei, considerată una dintre cele mai mari din Europa, Gao, în vârstă de 45 de ani, venise în Spania în 1989. El avea relaţii bune cu personalităţi din lumea politică şi economică spaniolă şi era şi un pasionat colecţionar de artă, notează El País:
nu avea doar interesul de a vinde mărfuri (...), ambiţia lui era alta - arta. A inaugurat Centrul de artă contemporană Iberia, unul dintre cele mai mari spaţii private consacrate artei din capitala chineză.
Avea şi un model:
aspira să imite familia Guggenheim, filantropi şi industriaşi americani care au început cu importul de ţesături brocart din Elveţia natală, la jumătatea secolului al XIX-lea, continuând apoi să facă avere din industria mineritului şi cea metalurgică.
