Alegeți o limbă
După ce am devenit cu toţii laureaţi ai premiului Nobel pentru Pace şi ne-am tămâiat destul pe noi înşine, realiştii din tabăra experţilor au început să strâmbe din nas: foarte drăguţ - au admis ei -, dar politica adevărată se face altfel. “Pacea costă bani”, a avertizat, printre alţii, Paul Kirchhof, specialist în drept constituţional. Se referea la “banii noştri”.
Când [sociologul german] Ulrich Beck a scris în Der Spiegel că Germania se află în situaţia de “a decide dacă Europa poate sau nu să existe” - afirmaţie pe care, în prezent, ar aproba-o cam şaptezeci la sută dintre politicienii UE -, i s-a spus că exagerează cumplit.
Iar când Robert Menasse, cosmopolitul [scriitor] austriac, a cerut, în ultima lui carte-pamflet [Der Europäische Landbote (Curierul din Europa; netradusă în română)], desfiinţarea acestui cuib al mediocrităţii numit Consiliul European - o rugăminte pe care preşedintele Comisiei Europene Barroso o include, probabil, seară de seară în rugăciunile lui -, Die Zeit şi-a vărsat indignarea pe o pagină întreagă: potrivit săptămânalului german, “ideologi” de calibrul lui Menasse pot fi mai răi decât înşişi duşmanii populişti ai UE de la Roma sau Haga.
Idealul suprem al democraţiei
De ce stau lucrurile aşa? De ce ar fi supereuropeanul Daniel Cohn-Bendit [parlamentar UE germano-francez] mai periculos decât Geert Wilders [politician olandez naţionalist, fondator al PVV, partid populist de extremă-dreapta], superblondul adversar al Europei? De ce orice voce care avertizează că nu trebuie să pierdem din ochi ţelul Europa e acuzată imediat de “ochi albaştri”? De ce Bruxelles nu poate fi niciodată altceva decât un “moloh birocractic”? Şi, enigma enigmelor, de ce tocmai statul naţional european e arborat acum drept idealul suprem al democraţiei?
Totuşi, nu poate fi adevărat că am prefera cu toţii să trăim într-o super-Austrie, unde expresia “politică a consensului” semnifică, de regulă, faptul că toate merg impecabil dacă o mână spală pe alta în cea mai bună înţelegere. Sau în Italia, care nu a putut fi salvată de la căderea în prăpastie decât prin demisia întregii caste politice, în favoarea unui dictator pe durată limitată, numit “tehnocrat” pentru ca întreaga manevră să nu pară prea jenantă.
Nici modelul german, pe care şi politicienii, şi mediile ar vrea să-l exporte în cele mai îndepărtate colţuri ale Europei, nu e mai răsărit - nu doar din pricina tuturor blocajelor politice determinate de partitocraţie sau de federalismul care menţine statu-quo-ul, ci şi pentru că nici măcar noi nu ne descurcăm cu propria datorie publică, deşi le cerem în gura mare celorlalte state să se descurce cu a lor. Cel care a avertizat asupra pericolului unei Europe germane a fost nu altul decât unificatorul Germaniei, Helmut Kohl.
Un model admirat
Când vorbim despre numeroasele erori şi neajunsuri ale Europei, tindem să le judecăm după criteriul pretinselor avantaje ale statelor naţionale, uitând totuşi că acestea din urmă au mari probleme să se adapteze condiţiilor supranaţionale specifice unei lumi globalizate.
De ce ne e ruşine pentru Europa? Într-o vreme, funcţionarii de la Ambasada Germaniei la Londra înălţau în fiecare dimineaţă cu mândrie drapelul european, ştiind că acest lucru o scotea din sărite pe Margaret Thatcher, care-şi avea biroul peste drum. Pe atunci, modelul Europa era admirat, întrucât făcuse posibilă integrarea unor state sărace ca Irlanda şi Portugalia.
Iar acum, dintr-odată, acolo e plin de trântori? În anumite momente, Europa a funcţionat înainte chiar ca UE să existe: în 1953, la conferinţa de la Londra cu privire la datoria externă a Germaniei, participanţii au absolvit Germania Occidentală de obligaţiile de plată presante; atunci, şi Grecia a votat pentru scutirea de datorii.
Nu încape îndoială că Europa e în criză. Dar la fel de sigur e faptul că nu întoarcerea la statul naţional ne va scoate din ea.
