Afară e Slovacia. Dar doamna Ludl nu ştie unde se află, din cauza demenţei senile de care suferă – sau poate că ar fi mai potrivit să spunem: datorită demenţei. A trecut mai bine de o lună de când fiul ei şi soţia acestuia au instalat-o pe bătrâna doamnă în autocaravană şi au adus-o aici, la Zlatna na Ostrove, aproape de graniţa cu Ungaria. Noua ei casă e situată la 700 de kilometri de Bavaria natală; călătoria a durat o zi întreagă. Un loc într-un cămin de bătrâni din Germania ar fi fost prea scump. Cel puţin aşa spune fiul femeii, care deţine un magazin de jucării în Germania.

Ţinta “ultimei călătorii” înseamnă pentru tot mai mulţi germani un cămin în străinătate. În ţări ca Slovacia, Cehia sau Ungaria, dar şi în Spania şi Thailanda, există un număr din ce în ce mai mare de instituţii care vizează cu precădere clienţi din Europa Occidentală şi care sunt administrate frecvent de operatori germani. Ele au în comun faptul că oferă servicii de îngrijire mult mai ieftine decât în Germania, unde costurile pentru aziluri sunt în creştere: aproape 2900 de euro lunar pentru “nivelul al treilea de îngrijire” [când o persoană necesită îngrijire permanentă, inclusiv în timpul nopţii].

Nostalgia domneşte

Între timp, pensiile stagnează, astfel că numărul persoanelor care primesc ajutor social şi care necesită îngrijire a crescut sensibil. Potrivit unor estimări neoficiale realizate de Oficiul Federal de Statistică al Germaniei, în anul 2010 numărul persoanelor care beneficiau de “ajutor pentru îngrijire” – o formă de ajutor social – a crescut de la 392 000 la 411 000, aşadar cu aproximativ cinci procente. Dar mai există un factor decisiv: în cazul ajutorului pentru îngrijire, statul poate să-i oblige financiar şi pe copii, cerându-le să acopere o parte din costurile pentru azil. Deseori, consecinţa se numeşte Europa de Est.

Dacă vrem să fim răutăcioşi, am spune că, din motive financiare, tot mai mulţi germani îşi alungă părinţii în străinătate, după care îi uită acolo. Dacă-i întrebăm însă chiar pe copii ce îi determină să acţioneze aşa, mulţi dintre ei, de exemplu fiul doamnei Ludl, spun: “Mama n-o să se simtă acolo mai rău decât în Germania”.

Azilul în care locuieşte bătrâna doamnă s-a deschis abia acum câteva luni. În mijlocul satului sărac, clădirea modernă, cu mai multe etaje, e distonantă: gazon verde, tuns cu precizie, acvarii iluminate în care înoată peşti multicolori, lifturi ultramoderne. În schimb, în camera doamnei Ludl domneşte nostalgia: fiul ei a atârnat pe pereţi fotografii alb-negru, înrămate. O înfăţişează pe ea în tinereţe, în compania unor rude care au murit de mult. În fotografia din mijloc se vede papetăria cu agenţie loto pe care a deţinut-o, mai multe decenii la rând, în localitatea natală. “Acum, magazinul meu e undeva afară, dar eu nu mai pot să ajung acolo”, spune ea privind melancolic pe geam.

Înainte să plece la Zlatna na Ostrove, a primit îngrijire timp de aproape şase ani. Mai întâi într-un cămin din Bavaria, unde a fost îndopată cu medicamente psihotrope. În scurt timp, nu şi-a mai recunoscut propriul fiu şi nu a mai putut să meargă. Iar asta pentru 3 100 de euro pe lună. După aceea, s-a ocupat de ea nora ei. Când însă bătrâna cu păr ondulat, alb şi rar, a început să-şi piardă uzul raţiunii, nora l-a ameninţat pe soţul ei că-şi va face bagajele şi va pleca. Cei doi au căutat o alternativă. Şi au găsit pe Internet un intermediar german.

O soluţie rentabilă

Omul care le face rost bătrânilor germani de un loc la un azil în Europa de Est se numeşte Artur Frank. El se ocupă de persoanele care necesită îngrijire din Germania şi Austria. Instituţiile la care îi trimite au un “bun standard german mediu”, spune el.

Nu e singurul care crede că germanii pot fi îngrijiţi mai ieftin în străinătate. Pentru cetăţenii republicii federale, există aziluri pe insulele Lanzarote şi Gran Canaria, în Polonia sau în Spania continentală. De multe ori, ele sunt administrate de operatori germani. Ţinând cont de rata ridicată a şomajului în Spania, această ţară e un partener numai bun, în măsură să primească persoane care necesită îngrijire, crede Günter Danner, lobbyist la Bruxelles al sistemului de asigurări sociale din Germania.

Se pare că şi casele de asigurări de îngrijire au recunoscut acest lucru. E drept că îngrijirea ţine încă de domeniul privat în Germania. Casele de asigurări nu preiau costurile pentru aziluri, ci plătesc doar bani de îngrijire. Dar situaţia s-ar putea schimba. Societatea federală care reprezintă AOK [Casele de Asigurări de Sănătate Locale] a declarat că tema azilurilor din străinătate e mereu pe ordinea de zi. Totuşi, în prezent, dreptul comunitar se opune contractelor directe şi însăşi legislaţia socială din Germania limitează libertatea contractuală a caselor de asigurări de îngrijire.

Pentru familia Ludl, această soluţie e rentabilă chiar şi în prezent, cu toate că subvenţia oferită de casa de asigurări nu valorează decât jumătate din suma pe care ar primi-o dacă ar opta pentru un azil german. Casa din Zlatna na Ostrove costă aproximativ 1 100 de euro pe lună (inclusiv masă); cu alte cuvinte, familia mai trebuie să plătească, pe lângă subvenţia de îngrijire (700 de euro), doar 400 de euro, sumă pentru care pensia doamnei Ludl e suficientă.

Sistemele sociale din Germania ar avea de câştigat dacă ar încheia contracte cu aziluri din străinătate, întrucât în alte ţări costurile salariale pentru îngrijitori sunt mult mai mici. Salarii mici pentru îngrijitori înseamnă, totodată, contribuţii mai mici pentru persoanele active, al căror număr se diminuează: conform unor prognoze specializate, în anul 2050 unul din cincisprezece germani va avea nevoie de îngrijire.

Mulţi operatori germani de aziluri se tem de concurenţa internaţională. Şi pe bună dreptate, putem spune, dacă-l ascultăm pe fiul doamnei Ludl vorbind cu entuziasm despre clima mediteraneană din Slovacia sau despre oamenii prietenoşi. Şi-a propus ca, în viitor, să vină la azil o dată la două-trei luni, împreună cu soţia lui. Nu i se pare că şi-a alungat mama: “Persoanele care suferă de demenţă senilă nu au acelaşi simţ al timpului ca noi. Pentru ele e totuna dacă le vizitezi o dată la trei zile sau o dată la două luni”. În schimb, altceva contează: “Când vin aici cu soţia mea, vizita noastră e plină de căldură”.