Alegeți o limbă
Mitt Romney sau Barack Obama, oricare dintre cei doi va fi ales pe 6 noiembrie, este sigur că viitorul preşedinte va gândi Pacific şi nu Atlantic, Asia, sau Europa. Cel mai grăitor semn al acestui viitor este faptul că, în dezbaterea lor privind politica externă, niciunul nu a evocat nici pe departe Europa sau NATO, respectiv un aliat şi o alianţă pe care diplomaţia americană s-a bazat pe deplin în ultimele şapte decenii.
Fiindcă Europa nu mai este un subiect strategic de la prăbuşirea sovietică, şi nu mai prezintă nici noi pieţe de cucerit, America şi-a îndreptat toată atenţia către economia emergentă a Asiei, unde are poziţii industriale de consolidat şi o putere concurentă, China, de circumvalat înainte ca aceasta să-şi impună dominanţa vecinilor şi rivalilor săi din această nouă Lume Nouă.
O luptă de titani
Acum că URSS face parte din trecut, începe o luptă de titani între America şi China. Această luptă va domina secolul ce urmează şi va schimba geografia politică, fiindcă nu va mai fi un Occident pe de o parte şi de cealaltă a Atlanticului ci, pe de o parte, Statele Unite şi Asia, şi de cealaltă Europa şi zonele ei frontaliere orientale şi meridionale - două mari perimetre în căutare perpetuă de echilibru intern pe care cu anevoie îl vor găsi.
Ceea ce nu înseamnă că orice solidaritate între cele două ţărmuri ale Atlanticului va dispărea peste noapte. O relaţie privilegiată va persista, desigur, dar din ce în ce mai sfrijită fiindcă SUA şi UE vor avea alte priorităţi decât de a o întreţine.
Pentru cei dintâi, prioritatea va fi de a construi, în faţa Asiei, un front al Americilor, unindu-le într-o piaţă comună care s-ar întinde din Argentina în Alaska, şi a opune Chinei o reţea de alianţe strânse cu Japonia, Asia de Sud-Est şi, dacă este posibil, cu India. Inflaţia bugetelor militare asiatice, redesfăşurarea forţelor americane către Pacific şi încleştarea chino-japoneză în jurul unor insuliţe nelocuite, dar dorite, prevestesc deja aceste mari manevre.
Bazele unui destin comun
Aşadar noul secol a început în Pacific, dar în paralel şi în “Eurafrica”, în jurul acestui lac comun care este Marea Mediterană. Că vrea sau nu, că acceptă să vadă lucrurile în faţă sau nu, Uniunea Europeană nu mai poate conta în mod durabil pe protecţia militară a SUA. Nu numai că ea va trebui în cele din urmă să se doteze cu o apărare comună, dar de-acum înainte ea trebuie să-şi asigure singură stabilitatea la graniţe, învăţând cumva să lege legături solide cu Rusia, Africa şi Orientul Mijlociu, ai săi cei trei mari vecini ale căror mutaţii nu o mai pot lăsa indiferentă şi care sunt, concret, mai apropiaţi de ea decât America.
Rusia regresează sub pumnul de fier al lui Vladimir Putin, căruia i-ar plăcea să se ancoreze de China pentru a-şi putea consolida liniştit dictatura departe de democraţia europeană, dar acest proiect nu are niciun viitor. Rusia are nevoie de Europa pentru a împiedica mâna de lucru şi negustorii chinezi să-şi continue anexarea lor de facto a Siberiei. Noile clase de mijloc urbane ruseşti privesc mai degrabă către Europa şi nu către Asia. UE trebuie să ofere Rusiei un orizont democratic, propunându-i o ancorare europeană pentru care să poată opta în ziua în care-şi va da seama de impasul în care se află, şi acest lucru este valabil şi pentru Africa şi pentru Orientul Mijlociu.
Dacă Europa doreşte să stabilizeze celălalt ţărm al Mediteranei, dacă ea vrea să însoţească creşterea care este pe cale să încolţească în Africa şi primii paşi ai democraţiei arabe, dacă ea vrea să-şi deschidă pieţe, să stăvilească imigraţia ilegală şi să întoarcă definitiv pagina jihadismului, ea trebuie să investească în Maghreb, Mashriq şi Africa neagră, să le apropie de ea făcând din ele parteneri economici pe termen lung. Ca şi cu Rusia, trebuie puse bazele unui destin comun care pare oricum mult mai evident decât împreună cu China, a cărei stabilitate nu este, de altfel, deloc asigurată. Acolo se va juca viitorul Europei, aşa cum cel al Statelor Unite ale Americii se va juca în Asia.
