Noul serviciu diplomatic al UE va intra în funcţiune imediat după perioada de vară. Crearea sa a fost o decizie dificilă, luată după discuţii îndelungate între Comisie, Consiliul European, Parlamentul de la Strasbourg şi, bineînţeles, Lady Ashton, baroana britanică numită Înalt Reprezentant pentru Politica Externă şi de Securitate după ratificarea Tratatului de la Lisabona.

Ca întotdeauna, centrul litigiului constă în distribuţia puterilor între diferiţii actori, adică între diferitele organe ale Uniunii Europene: cum se vor împărţi sarcinile între Comisie şi noul serviciu, inclusiv în ceea ce priveşte ajutorul pentru dezvoltare şi ajutorul umanitar, acestă parte importantă a activităţilor Comisiei ? Ce control va avea Parlamentul asupra acţiunii Înaltului Reprezentant şi a noului corp diplomatic ? De cine vor depinde toţi pe planul administrativ ? În spatele luptei fiecăruia pentru a-şi apăra rolul şi prerogativele se pun de asemenea probleme de principiu : Comisia este un organism supranaţional, precum Parlamentul; spre deosebire de ele, Consiliul, la care se referă Lady Ashton, este compus din state suverane. Indirect, se desfăşoară de fapt aici încă o rundă a lungii bătălii între partizanii integrării şi cei ai suveranităţii naţionale.

Decizia este rezultatul unui proces destul de sinuos şi de mai multe compromisuri : în principiu, aspectele politice ale acţiunii externe ale UE îi revin lui Lady Ashton şi diplomaţiei sale, în timp ce instrumentele financiare vor fi gestionate de Comisie – SEAE va fi responsabil numai de planificarea lor strategică, cu excepţia, în plus, a instrumentelor destinate ajutorului pentru dezvoltare. Pe de altă parte, Înaltul Reprezentant va trebui să informeze Parlamentul cu privire la deciziile strategice majore.

Uniunea în criză nu avea nevoie de aşa ceva

Nimeni nu se aştepta ca crearea unui adevărat corp diplomatic european şi definiţia rolurilor să se petreacă fără probleme şi s-ar putea ca, până la urmă, compromisul să funcţioneze. Desigur, odată ce tranzacţia va fi finalizată, structura nu va fi modestă. Serviciul va avea între 6 000 şi 7 000 diplomaţi, dintre care puţin mai mult de jumătate vor fi furnizaţi de către instituţiile comunitare, iar restul de către cele 27 state membre. O bună parte dintre ei va lucra la Bruxelles, iar restul în 136 de birouri în străinătate, cu un buget total de aproape 3 miliarde de euro.

Dacă Europa are nevoie de o politică externă şi de securitate comună, crearea unui corp diplomatic care să o promoveze şi să o sprijine este un corolar natural. În lunile care au urmat numirii sale în postul de Înalt Reprezentant, Lady Ashton s-a ocupat aproape exclusiv de această înfiinţare.

Şi totuşi, suntem îndreptăţiţi să ne întrebăm dacă este într-adevăr necesar astăzi, în urgenţă, de a pune la punct o structură atât de complexă şi costisitoare, într-un moment în care bugetele naţionale suferă reduceri drastice. Un moment în care opiniile publice văd eforturile pe care trebuie să le depună Europa în această perioadă de criză, pentru a concilia interese naţionale divergente în unicul scop de a apăra ce există deja, anume euro-ul şi pactul de stabilitate, lâsând puţin loc pentru speranţa de progrese iminente în sensul unei politici externe concertate. Într-un moment în care toată lumea poate vedea că, asupra dosarelor majore pe care Uniunea Europeană trebuie să le trateze, precum politica faţă de Rusia, Turcia şi chiar faţă de Statele Unite, divergenţele sunt mai evidente decât punctele de convergenţă. În concluzie, într-o perioadă când, pentru a avansa integrarea, ar fi mai necesar decât oricând de a avea simţul concretului şi al realităţilor, ne putem întreba dacă este într-adevăr indispensabil de a iniţia un astfel de dispozitiv înainte chiar ca rolul său şi funcţia sa să fie clar stabilite.

Maşinăria comunitară a cunoscut în trecut derivele gigantismului birocratic, în care dorinţa de prestigiu se amestecă cu ambiţiile naţionale: unii pariază deja pe identitatea secretarului general al noii diplomaţii europene, care ar putea fi – ascultaţi oameni şi fraţi – un francez, ambasadorul Vimont, flancat de – şi aceasta nu este o coincidenţă – o nemţoaică. Dar ar fi o greşeală ca primul copil al Tratatului de la Lisabona să nu fie embrionul unei acţiuni externe comune concrete, eficiente şi rapide, ci o simplă maşinărie birocratică împovărătoare, rezultatul unor acorduri pe sub masă, şi fără identitate proprie.