Ştim că Europa a fost aproape întotdeauna în criză. Diferenţa dintre modul de abordare a crizei din trecut şi situaţia actuală este că, înainte, Europa avea o anumită capacitate de gândire şi de auto-critică care-i permitea să treacă prin crizele succesive. Ea acum nu mai dispune de această capacitate. Europa de dinainte pur şi simplu nu mai există.

Ne este greu să ne imaginăm viitorul lumii fără Europa, poate nu neapărat cu Europa pe post de lider, dar cel puţin ca purtător al unor standarde de bază, precum şi de anumite principii folositoare atât nouă cât şi generaţiilor viitoare. Europa este forma noastră de existenţă, singura pe care o avem. Atunci când Europa fuge, dispare şi este extrem de slăbită, ne uităm la ea cu neputinţă, neştiind ce să facem.

O frică intelectuală şi spirituală

De cele mai multe ori, sunt aduse trei tipuri de răspunsuri. Primul implică o întoarcere la soluţii care s-au dovedit în trecut a fi bune, sub diversele forme ale statului bunăstării sau al celui social-democrat.

Al doilea tip de răspuns ia în socoteală faptul că această criză nu este numai şi nici esenţial de natură economică, ci necesită o schimbare politică. Printre punctele de vedere politice cele mai caracteristice, îl găsim pe cel al unei Europe federale, ţinută laolaltă prin puternice legături interne. Această viziune simpatică este totuşi tot atât de veche cât Europa, şi se dovedeşte întotdeauna a fi greşită. Cusurul ei major este că nicio societate europeană nu doreşte o Europă federală, pentru simplul motiv că, chiar dacă am reuşi să creăm această nouă Europă, ea ar fi foarte îndepărtată de ceea ce noi considerăm ca fiind forma noastră normală de existenţă. În sfârşit, cel de-al treilea tip de răspuns se bazează pe convingerea că relansarea economică ar îmbunătăţi automat toate aspectele vieţii europene.

Toate aceste răspunsuri au un punct în comun: ele caută o soluţie în prezent. Vrem să rezolvăm situaţia aici şi acum, de preferinţă folosind mijloace bine cunoscute, dar folosindu-le mai bine.

Utilizăm măsurile obişnuite, nu din lipsă de imaginaţie sau de curaj, ci pentru că nu ştim cum să acţionăm altfel. Dacă ne gândim bine, putem spune că ceea ce caracterizează mai presus de orice Europa de astăzi este frica. Şi nu frica de o posibilă prăbuşire a monedei, ci mai ales o frică intelectuală şi spirituală.

Probleme cunoscute

Starea actuală de neputinţă a Europei a fost indusă de către cele patru mari fracturi ale spiritualităţii şi de către spiritul timpurilor moderne. Prima opoziţie este cea dintre religie şi mister, cheia pentru înţelegerea lumii, şi afirmaţia că religia este o superstiţie. A doua este naţionalismul şi statul-naţiune împotriva valorilor şi practicilor universalismului. Confruntarea dintre utilitarism, sau căutarea plăcerii, şi tendinţa individului de a se limita la obiective prudente şi limitate este cea de-a treia fractură. Urmată de cea care separă democraţia, cu alte cuvinte comunitatea, şi liberalismul, ca motor al libertăţii individuale.

Ştiam aproape totul despre criza actuală. Străluciţii economişti ştiau perfect că era imposibil de a suporta amploarea datoriilor publice, că Grecia depăşise de mult orice limită, şi că a lăsa speculaţia financiară să scape oricărui control guvernamental urma să conducă la o catastrofă.

Se ştia şi de declinul demografic, şi de dezastrele ce urmau să vină în domeniile pensiilor, sănătăţii şi educaţiei [...] Toate acestea erau bine cunoscute, dar politicienii nu vroiau să le vadă, sau nu erau în stare intelectual să perceapă aceste probleme.

Orice reacţie serioasă ar necesita decizii nepopulare, de care politicienii din democraţiile de astăzi se tem cel mai mult. Să spunem pe şleau că, de exemplu, reforma sistemului de pensii, introdusă recent în aproape toate ţările europene, ar fi trebuit să fie pusă în aplicare acum zece ani pentru a spera vreun rezultat. Să adăugăm de asemenea că specialiştii învăţământului din UE împing educaţia europeană să înlocuiască universităţile cu şcoli profesionale, ceea ce arată o neînţelegere totală a faptului că ştiinţele umane se bazează pe filosofie şi ştiinţele exacte pe matematică. Aceste două discipline sunt în prezent cele mai puţin subvenţionate.

Determinarea interesului comun

Ştiam aceste lucruri. Problema noastră nu se află deci în incapacitatea noastră de a anticipa, ci în reticenţa noastră de a acţiona. În plus metodele tehnice de ieşire din criză preconizate de mulţi economişti sunt în acelaşi timp ineficiente din punct de vedere economic şi total inadaptate pentru a elimina sursele spirituale şi intelectuale aflate la baza acestei crize.

Democraţia, ca idee de comunitate prin natură, trebuie să se refere la toţi cetăţenii. Ea trebuie să excludă orice caracter elitist, luând în acelaşi timp în socoteală iraţionalitatea, atât la scară individuală cât şi colectivă. Pentru a uni aceste două elemente trebuie explicat comunităţii democratice care este exact interesul lor comun, sau trebuie indusă o stare de emoţie colectivă atunci când acest interes este clar vizibil (ceea ce în trecut se numea patriotism). Interesul comun reuşeşte, mai mult decât binele comun, să îi unească pe cetăţeni, în ciuda divergenţelor de convingeri privind multe probleme.

Cu toate acestea, pentru a determina care este interesul comun, trebuie să înţelegem care sunt interesele noastre particulare, sau de grup. Trebuie de asemenea să înţelegem cum să construim priorităţi şi să ierarhizăm interese. Numai un consens în această ierarhie ne va permite să avansăm, dincolo de corectarea stării prezente. În prezent, este imposibil.