"Mai dau un an Europei! Maxim doi...". Iată care ar putea fi replica unui personaj de tragicomedie despre criza actuală. Mai simţim încă toţi gustul amar al promisiunilor zadarnice.

Din Evul Mediu, aceste vremuri în care Europa a fost pustiită de ciuma neagră, am învăţat mai mult decât să ne spălăm bine mâinile. Strămoşii noştri ne-au dat de asemenea "inspiraţie" în materie de gestionare a crizelor. Filozoful şi istoricul francez René Girard a remarcat că, în vremuri de criză (holeră, ciumă, instabilitate politică), atunci când societatea este adâncită în haos şi când orice regulă a fost spulberată, ea nu caută cauzele răului, ci (falşi) vinovaţi. Străinul (sau cel puţin cel care este suficient de "diferit") este candidatul ideal. Asumând rolul de ţap ispăşitor, acesta permite resudarea societăţii. Adevăratele cauze, faptele, argumentele serioase contează mult mai puţin decât ceea în ce majoritatea a decis să creadă.

Evreii erau vinovaţi pentru ciumă? Moneda euro poate fi vinovată în criza prin care trecem? Sau suntem în definitiv, în plin toi al haosului, destul de "fericiţi" de a-i avea încă în portofoliile noastre pe Božena Němcová şi pe nea Masaryk [scriitoarea şi primul preşedinte al republicii, care apar pe bancnotele din Cehia]. S-ar putea crede că, în epoca ştiinţei şi a realismului, vom fi lăsat în urmă timpurile miturilor. Dar însuşi faptul că ignorăm existenţa acestora nu este oare semnul celui mai mare triumf al lor? Indermit Gill, economist şef al Băncii Mondiale, lucrează asupra modelului economic european. Potrivit acestuia, ar exista cinci mituri pe care am fi puternic înclinaţi să le credem.

Cinci mituri europene

Mai întâi, mitul potrivit căruia Europa s-ar afla în declin pare foarte uşor de acceptat. Dar dacă aruncăm o privire asupra evoluţiei Europei din anul 2000 încoace, constatăm că ponderea sa în producţia mondială a rămas stabilă la aproximativ 30%, în timp ce cea a Statelor Unite a trecut de la 31 la 23%.

PIB-ul, un alt indicator urmărit îndeaproape de către analişti, a crescut cu aproape 2% pe an în ultimii 20 de ani. Europenii au inventat un fel de "maşină de convergenţă", afirmă Gill. La intrarea în Uniunea Europeană, statele cele mai sărace îşi consolidează ponderea lor economică şi prind din urmă statele cele mai bogate datorită schimburilor comerciale regionale.

Apoi, se pare că starea finanţelor europene este proastă? Atunci cine se află pe primul loc? Banii ar trebui să circule de la bogaţi înspre săraci. Aceasta ar fi, pentru economişti, situaţia ideală. Dar constatăm în lume exact situaţia opusă (calificată de Gill drept "sindromul chinezesc").

Un alt mit este cel potrivit căruia statele europene ar fi prea mari. Guvernele statelor europene, ale căror model este bazat pe protecţia socială, cheltuie o parte din PIB-ul lor o sumă aproximativ 10% mai ridicată decât cea cheltuită de statele din afara UE.

Balonzaidul şi umbrela, pentru vremuri grele

Pe de altă parte, ţările europene dezvoltate sunt astăzi mult mai avansate în acest domeniu decât în trecut. Francezii, de exemplu, lucrează cu nouă ani mai puţin decât în 1960 şi au câştigat 6 ani de speranţă de viaţă. Desigur, există şi părţi negative. Cum se pot incita oamenii să nu abuzeze de sistem şi să ajute la menţinerea lui? Răspunsul vine poate din nord. Scandinavia şi modelul său de guvernare oferă o soluţie posibilă. Acesta aduce, în orice caz, dovada că statele mari pot fi viabile.

Un ultim mit este că ar fi bine să uităm totul şi să o luăm de la început. Nu este de mirare, cu o astfel de stare de spirit, că este atât de greu de a stârni entuziasmul necesar pentru a merge înainte. Dar poate ne vom da astfel seama că, desigur plouă afară, dar avem încă balonzaid, şi unii au chiar şi umbrelă.

Principala problemă nu este atât criza în sine cât tot ceea ce ne-a condus la ea. Am putut deja constata în trecut (cazul Germaniei la începutul anilor 2000 de exemplu) că era posibil de a depăşi criza şi, în acest proces, de a motiva şi alte ţări (Slovacia, în cazul cu pricina). În acest sens, diversitatea europeană oferă o gamă bogată de experienţe în materie de mijloace de luptă împotriva crizei. Dar poate că vom prefera să inventăm o poveste mai adaptată, în care vom decide să credem şi care va permite să justificăm această "ciumă".