Una dintre cuidăţeniile UE este relaţia invers proporţională previzibilă între sumele de bani aflate în joc şi durata negocierilor. Nimic nu ilustrează mai bine acest lucru decât decât spectacolul îngrozitor al negocierilor pentru bugetului UE.

Să nu vă lăsaţi păcăliţi de cifra de 1 trilion (1 000 de miliarde) de euro din titlu. Această sumă acoperă o perioadă de şapte ani, timp în care estimările produsului intern brut al UE sunt de aproximativ 100 de trilioane de euro. Certurile nu se referă la bugetul în sine, ci la aproximativ 3% din acest buget. Dacă ar fi să raportăm acest lucru la produsul intern brut al UE, volumul disputat este de ordinul a 0,03%. Ar fi o nebunie, din punct de vedere aritmetic, să-i acordăm vreo semnificaţie macroeconomică.

În schimb, soluţionarea crizei zonei euro va costa în cele din urmă bani adevăraţi şi va avea o adevărată importanţă economică. Asupra acestui lucru ar trebui să se concentreze liderii UE, nu asupra bugetului.

O piaţă unică deficientă

Importanţa deosebită a negocierilor asupra bugetului, şi a insistenţelor primului ministru britanic David Cameron asupra îngheţării bugetului UE, reiese din ceea ce dezvăluie acestea despre însuşi viitorul UE. Un îngheţ al bugetului înseamnă că UE rămâne cu ceea ce are la ora actuală. Trebuie să uităm de Agenda 2020 sau de orice pretenţie la politicile de încurajare a creşterii. Principalul proiect al UE este în continuare o piaţă unică, deficientă la ora actuală.

Piaţa unică a fost un program promovat intens dar foarte dezamăgitor, fără niciun impact concret asupra PIB-ului. Nu cuprinde majoritatea serviciilor, care reprezintă principala parte a economiei. În timpul crizei, guvernele au redus piaţa unică la dimensiunea financiară. Statele membre tratează de asemenea problema energiei, în mare parte, ca pe un factor intern. Întemeierea unei apărări comune nu a făcut oricum niciodată parte din aceasta. Mi s-a părut întotdeauna că cel mai util aspect al pieţei comune este faptul că poţi să lauzi acest concept în discuţiile după cină.

Ceea ce reiese din îngrijorătoarele negocieri asupra bugetului este că procesul integrării europene – la nivelul UE – este în mare parte terminat. Din acest punct de vedere nu are o prea mare importanţă dacă Marea Britanie, de exemplu, rămâne sau nu în cadrul Uniunii. Dacă ar părăsi în mod oficial UE, Marea Britanie nu ar fi obligată să renunţe la niciunul din drepturile sale actuale, inclusiv la dreptul [cetăţenilor] de a munci sau a-şi stabili rezidenţa în UE, şi fireşte, la accesul la piaţa unică, indiferent de cât valorează acesta. Condiţiile unei retrageri din UE sunt pe deplin negociabile. Chiar şi la ora actuală, nu se resimte nicio diferenţă – cu excepţia temperaturii – dacă te afli în Marea Britanie, în interiorul UE, sau în Norvegia, în afara UE.

Anticamera zonei euro

Actualei UE nu i-au mai rămas decât două funcţii importante. Unii cititori pot considera că lista mea este şocant de scurtă. Prima este aceea de a furniza instituţiile şi cadrul legal pentru ca zona euro să iasă din încurcătură şi să găsească o soluţie la criza care o afectează. Nu spun că zona euro îşi va atinge neapărat scopul. Există o probabilitate destul de mare că nu va reuşi.

Dar dacă reuşeşte, va sfârşi prin a lua controlul asupra pieţei unice, şi probabil că o va transforma în ceva util. Uniunea bancară ar putea să fie primul pas spre o piaţă financiară unică la nivelul zonei euro. În cele din urmă, cred că se va crea de asemenea şi o piaţă unică a forţei de muncă şi a serviciilor, toate la nivelul zonei euro. Dacă se ajunge la o uniune fiscală, bugetul acesteia va fi în cele din urmă nu numai mai mare decât cel al UE, dar şi alcătuit în mod diferit, pentru a-şi îndeplini rolul de stabilizare macroeconomică.

Cea de-a doua funcţie importantă este de a juca rolul de anticameră pentru statele membre care nu sunt încă în zona euro, dar îşi doresc să facă parte din aceasta mai devreme sau mai târziu. Adevărata linie de demarcare din UE nu este între cele 17 state ale zonei euro şi cele 10 care nu sunt membre ale acesteia, ci între grupul celor “înăuntru”, care vor să rămână sau să intre, pe de o parte, şi cel al celor “afară”, care vor să iasă, pe de alta. Marea Britanie se situează în mod clar în ultima categorie, la fel precum şi Republica Cehă. Danemarca şi Suedia sunt şi ele în aceeaşi dinamică, dar se menţin în interiorul gardului.

Un divorţ inevitabil

În cele din urmă, nu contează dacă cei care vor afară pleacă în mod oficial din UE, zăbovesc îngăduitor pe margini sau dacă zona euro renunţă la ei. La un anumit moment dat va avea loc un divorţ dificil, într-un fel sau altul, probabil peste mai mulţi ani de acum încolo. Ar putea lua numeroase forme. O despărţire oficială nu este decât una din numeroasele posibilităţi. Dar nu este posibil, pe termen lung, ca un grup de outsideri permanenţi să se bucure constant de dreptul de a participa la decizii, chiar dacă UE are o răbdare infinită atunci când este vorba de acceptarea unor aranjamente de tranziţie.

Adevărul este că nu se poate dezvolta un climat durabil în afara zonei euro, ci doar în interiorul acesteia. Marginalizarea UE în favoarea zonei euro are de asemnea consecinţe şi asupra celorlalte politici, cum ar fi politica externă şi de securitate, precum şi asupra extinderii UE. Insistând asupra îngheţării bugetului UE, dl Cameron face în cele din urmă o favoare zonei euro. Subminând UE, el încurajează zona euro să-şi apere interesul colectiv. Are sprijinul meu.