Știri UE-Orientul Mijlociu
New York, septembrie 2011. Membri ai delegaţiei palestiniene de la ONU transportă un fotoliu asemănător cu cele din sala Adunării Generale situată în clădirea organizaţiei.

Europa nu mai este decât un spectator

Incapabili încă o dată să adopte o poziţie comună într-o chestiune de politică externă, ţările europene urmează să voteze pe 29 noiembrie, în mod separat, la ONU, în legătură cu iniţiativa de acordare a statutului de observator Palestinei. Totuşi, într-o anumită perioadă, europenii pretindeau că aveau de jucat un rol esenţial în procesul de pace din Orientul Mijlociu.

Publicat pe 29 noiembrie 2012 la 16:35
New York, septembrie 2011. Membri ai delegaţiei palestiniene de la ONU transportă un fotoliu asemănător cu cele din sala Adunării Generale situată în clădirea organizaţiei.

Acum, un lucru banal este acceptat de toţi cu resemnare: Uniunea Europeană nu are politică externă. Nu este nimic mai banal decât sarcasmul pe care îl manifestă în permanenţă lady Catherine Ashton, vicepreşedinte al Comisiei Europene şi Înalt reprezentant UE pentru Afaceri Externe, căreia i s-a încredinţat o navă care nu are nici busolă, nici velă, poate nici măcar carcasă exterioară, fiind mai degrabă o bărcuţă care nu poate naviga.

Ashton se află, începând din iulie 2010, la conducerea unui formidabil Serviciu European de Acţiune Externă, care are 3 000 de diplomaţi de top. Un serviciu care de fapt nu serveşte nimănui, în lipsa unităţii şi voinţei politice necesare proiectării unei identităţi şi unei personalităţi pe scena internaţională.

În timp ce, pe 29 noiembrie, preşedintele Autorităţii Palestiniene va prezenta o cerere de recunoaştere ca stat observator non-membru, către marea instanţă internaţională care este Adunarea Generală a Naţiunilor Unite, această Europă lipsită de coeziune se va da din nou în spectacol. Cum era de aşteptat, toate încercările făcute pentru adoptarea unei poziţii comune care să beneficieze de voturile celor 27 de state membre au eşuat, guvernele europene începând să caute poziţii care să împace pe toată lumea.

O politică externă aproape fără a şti

Această atitudine pare de acum înainte perfect normală. Disputele financiare au devenit atât de frecvente, insultele şi afronturile atât de repetate, iar scepticismul faţă de proiectul comun atât de răspândit, încât toată lumea a uitat că situaţia nu a fost mereu aşa. Adevărul crud, cel care trebuie spus liderilor politici actuali, este că făceam politică externă în Europa atunci când conceptul de politică externă comună încă nu exista.

Newsletter în limba română

Şi trebuie să spunem un adevăr şi mai teribil: progresele slabe spre un acord de pace între israelieni şi palestinieni s-au înregistrat datorită unor decizii şi rezoluţii adoptate atunci când noi, europenii, aveam – aproape fără a şti – o personalitate pe plan internaţional şi o politică externă demne de aceste nume.

Proba de foc care evidenţiază vidul actual nu este altceva decât Declaraţia de la Veneţia, un document adoptat în iunie 1980 ca reacţie la Acordurile de la Camp David şi la semnarea Tratatului de pace între Israel şi Egipt. În acest text, şefii de stat şi de guvern din nouă state membre ale Comunităţii europene, structura premergătoare Uniunii Europene, se angajau să aibă “un rol special” în instaurarea păcii în Orientul Mijlociu, recunoscând dreptul palestinienilor la autodeterminare, preconizând deja două state – Israelul alături de o nouă entitate palestiniană –, care să coexiste în pace şi securitate, beneficiind de recunoaştere pe plan internaţional şi încurajând cele două părţi să continue negocierile.

Fără niciun veto

Încă din această epocă îndepărtată, cele nouă state europene condamnau politica de colonizare israeliană, catalogată drept “un obstacol grav în procesul de pace”, şi respingeau orice modificare unilaterală a statutului oraşului Ierusalim. Iar această poziţie era adoptată cu unanimitate, fără a exista un singur veto.

În prezent, doar patru dintre cele nouă state semnatare ale Declaraţiei de la Veneţia s-au angajat, miercuri 28 noiembrie, să voteze în favoarea iniţiativei palestiniene: Franţa, Danemarca, Luxemburg şi Irlanda. Belgia ar urma să li se alăture. Marea Britanie, care pune propriile condiţii, Germania, care are dubii şi ezitări, Olanda şi Italia, care sunt împotriva iniţiativei, completează tabloul lipsei de coeziune la nivel european, o situaţie care contrastează cu perioada în care Europa avea o politică externă.

Votul de astăzi va fi o manifestare evidentă a scăderii influenţei UE şi a absenţei acesteia de pe scena internaţională, în contextul afirmării ţărilor emergente, care au început să susţină mai mult demersul palestinian. Ideea unui stat palestinian, oricât de neconceput şi utopică ar părea, va fi o idee a viitorului dacă va ţine cont de două lucruri simple care orientează de obicei locomotiva istoriei: demografia regiunii şi harta geopolitică a planetei.

Contrapunct

UE nu ar trebui să fie complice la eroarea palestiniană

Votul în cadrul Adunării Generale ONU ar putea oferi Autorităţii Palestiniene un stat pe hârtie, dar nu va modifica realitatea pe teren”, scrie Daniel Schwammenthal, în publicaţia The Commentator. Potrivit directorului Institutului Comitetului Transatlantic americano-evreiesc (American Jewish Committee Transatlantic Institute), cu sediul la Bruxelles, “niciun stat european nu trebuie să fie complice” la “eroarea” de atragere a palestinienilor într-o situaţie care ar prelungi “gafa ONU din 1947”, atunci când a fost respinsă împărţirea Palestinei conform rezoluţiei ce fusese adoptată pe 29 noiembrie în acel an, o rezoluţie care prevedea formarea unui stat palestinian şi altuia israelian. Schwammenthal mai adaugă:

Decizia de creare a unui stat trebuie luată doar prin intermediul negocierilor directe, iar orice acţiune a Naţiunilor Unite de susţinere a unui proiect conceput conform condiţiilor palestinienilor nu va face decât să îngreuneze ajungerea la un compromis reciproc acceptabil în viitor. Astfel, iniţiativa adresată ONU ameninţă să separe crearea unui stat palestinian de scopul final, cel de ajungere la un acord de pace.

Singurul cadru legal valid între Israel şi palestinieni – Acordurile de la Oslo din 1995 – interzice în mod clar manevre unilaterale de genul iniţiativei actuale a lui Mahmoud Abbas.

Prin susţinerea acestei iniţiative unilaterale, statele membre UE nu doar că i-ar ajuta pe palestinieni să îşi încalce obligaţiile contractuale, dar ar submina însăşi poziţia Uniunii Europene, care a semnat Acordurile de la Oslo în calitate de garant.

Are you a news organisation, a business, an association or a foundation? Check out our bespoke editorial and translation services.

Susţineţi jurnalismul european independent

Democraţia europeană are nevoie de publicaţii independente. Voxeurop are nevoie de dumneavoastră. Alăturaţi-vă comunităţii noastre!

Pe același subiect