Un centru de votare pentru al doilea tur al alegerilor primare ale Partidului Democrat. Roma, 2 decembrie 2012

Încă există loc pentru politică

Prin desemnarea lui Pier Luigi Bersani drept candidat al Partidului Democrat (centru-stânga) pentru funcţia de premier, alegătorii din Italia invalidează ipoteza conform căreia criza din zona euro ar destrăma actualul sistem al formaţiunilor politice din sudul Europei.

Publicat pe 4 decembrie 2012 la 16:17
Un centru de votare pentru al doilea tur al alegerilor primare ale Partidului Democrat. Roma, 2 decembrie 2012

Pier Luigi Bersani, în vârstă de 61 de ani, este un fost comunist cu origini în rândul clasei muncitoare; în scrutinul primar desfăşurat duminică, el s-a bazat pe sistemul sindical care i-a rămas loial şi a reuşit să îl învingă pe Matteo Renzi, primarul oraşului Florenţa, un politician de perspectivă în vârstă de doar 37 de ani.

În contextul în care sondajele de opinie creditează Partidul Democrat cu circa 30% din intenţiile de vot, un avans considerabil în faţa formaţiunilor-rivale, se pare că Bersani este bine-plasat pentru a deveni premierul unei coaliţii guvernamentale de centru-stânga după scrutinul parlamentar care ar urma să fie organizat în martie 2013.

Atât în Italia, cât şi în alte state mediteraneene, situaţia formaţiunilor politice tradiţionale este mai complexă decât arată succesul înregistrat de Bersani. Cea mai reprezentativă evoluţie de pe scena politică italiană rămâne destrămarea forţelor de centru-dreapta care au dominat viaţa politică la nivel naţional începând din 1994. Partidul Poporul Libertăţii, al fostului premier Silvio Berlusconi, cunoscut anterior drept Forza Italia, înregistrează o regresie.

O formaţiune excentrică în prim plan

Cea mai mare parte a susţinerii electorale de care beneficia acest partid politic este preluată acum de Mişcarea Cinci Stele, o formaţiune excentrică şi o “adevărată pacoste” în peisajul politic italian, înfiinţată de comediantul Beppe Grillo.

Newsletter în limba română

Dar farmecul atitudinii de respingere a clasei politice are totuşi limite, chiar şi într-o ţară precum Italia, unde elitele partidelor şi-au pierdut credibilitatea pentru că au adus ţara în pragul colapsului financiar. Imediat după al II-lea Război Mondial, era în ascensiune un partid care milita împotriva sistemului politic tradiţional - Uomo Qualunque (Omul de rând) -, obţinând peste un milion de voturi în perioada 1946 - 1948 şi câştigând aproximativ 25 de locuri în Parlament.

Cu toate acestea, “mişcarea oamenilor de rând” a dispărut aproape la fel de rapid cum a apărut, pe fondul ascensiunii creştin-democraţilor, pe segmentul de centru-dreapta al scenei politice, şi a comuniştlior, în stânga spectrului politic. Întrebarea este dacă mişcarea lui Beppe Grillo va supravieţui inevitabilei revigorări a forţelor de centru-drepta după retragerea lui Silvio Berlusconi.

Grecia oferă cel mai clar exemplu al prăbuşirii ordinii politice tradiţionale. Până la criza datoriilor din 2009, scena politică era dominată, de la înlăturarea regimului militar în 1974, de două partide: formaţiunea conservatore Noua Democraţie şi socialiştii (Pasok). Dar, în scrutinul organizat acum şase luni, cele două formaţiuni au obţinut, împreună, abia 42%.

Pasok a obţinut doar 12,3%, părând a fi un partid pe cale de dispariţie. În schimb, alegătorii s-au orientat spre Syriza, o variantă alternativă mai clară pentru alegătorii de stânga. În afară de starea de furie a electoratului cauzată de situaţia economică dezastruoasă a Greciei, un alt motiv pentru care popularitatea principalelor partide s-a erodat a fost epuizarea privilegiilor care puteau fi oferite în schimbul voturilor.

Diferenţe de nuanţă

Deocamdată, sistemele de partide construite în Spania şi Portugalia după tranziţiile democratice din anii 1970 rezistă mai bine decât în Grecia. La nivel naţional - chiar dacă, în Spania, nu şi la nivel regional - cursa electorală este între un partid mare de dreapta şi unul de stânga. Schimbările sunt blocate de caracterul puternic centralizat al acestor partide şi de capacitatea conducerilor formaţiunilor de a selecta candidaţi în perioadele electorale fără aportul membrilor de rând ai partidelor sau al alegătorilor.

Totuşi, există diferenţe de nuanţă între Spania şi Portugalia. În timp ce popularitatea premierului spaniol de centru-dreapta Mariano Rajoy este în cădere liberă, spaniolii nu tind să îi ofere susţinere lui Alfredo Pérez Rubalcaba, liderul opoziţiei socialiste. Chiar şi în rândul alegătorilor propriului partid, mulţi nu prea au încredere că Rubalcaba ar guverna Spania mai eficient decât Rajoy.

Dacă Spania manifestă unele dintre condiţiile esenţiale pentru reformarea sistemului de partide, acest lucru pare mai puţin probabil în Portugalia. Acolo, social-democraţii de centru-dreapta aflaţi la guvernare şi socialiştii din opoziţie reuşesc în continuare să modeleze atitudinile unui popor care, adesea, pare a fi mai pasiv din punct de vedere politic decât verii spanioli. În 1975, când Portugalia organiza primele alegeri libere din ultimele cinci decenii, prezenţa la urne era de 92%. Dar, în scrutinul desfăşurat anul trecut, participarea la vot a fost de 58%.

Este trist că, mai ales într-o perioadă de criză, tinerii născuţi într-o societate democratică merg la vot într-o proporţie mai mică decât părinţii lor, care s-au confruntat cu regimuri autoritariste.

Franţa

Haos în partidul lui Sarkozy

Le Figaro, marele cotidian conservator, a numit situaţia “o sinucidere în direct. Din 18 noiembrie, UMP (Uniunea pentru o Mişcare Populară) se spintecă făţiş. La această dată, militanţii au votat pentru a desemna preşedintele de partid al fostului preşedinte francez Nicolas Sarkozy. Dar rezultatul a fost foarte strâns şi cei doi candidaţi îşi dispută victoria acuzându-se reciproc de fraudă.

Jean-François Copé, care a ocupat până în prezent funcţia de secretar general, a fost desemnat câştigător de către două comisii interne. François Fillon, fostul prim-ministru al lui Sarkozy, contestă rezultatul şi a creat un grup disident în cadrul Adunării Naţionale [Camera Deputaţilor]. Chemaţi în ajutor, nici fostul prim-ministru Alain Juppé şi nici Sarkozy însuşi nu au reuşit să deblocheze situaţia, care este la ora actuală în mâinile Justiţiei, în urma unei plângeri depuse de Fillon.

Trebuie să asociem această poveste exemplară cu un fenomen care se manifestă pe plan global: este vorba de regimuri ‘post-democratice’, în care scrutinul nu este decât un pretext, şi în care esenţa puterii emană din altă parte”, consideră jurnalistul Philippe Thureau-Dangin în paginile cotidianului Le Monde.

Politologul britanic Colin Crouch a analizat acest fenomen la începutul anilor 2000, explicând în ce fel, puţin câte puţin, interesele private şi puterea grupurilor de interese (lobby) financiare, mediatice şi altele golesc democraţia de sensul şi de substanţa acesteia, şi asta chiar în Europa (însuşi cancelarul Angela Merkel a fost catalogat drept post-democratic de către filozoful Jürgen Habermas). [...] În acest univers post-democratic, oamenii politici nu au foarte mult respect pentru separarea puterilor. […] S-a terminat cu loviturile de stat, acum am intrat în epoca loviturilor de forţă permanente.

Tags

Are you a news organisation, a business, an association or a foundation? Check out our bespoke editorial and translation services.

Susţineţi jurnalismul european independent

Democraţia europeană are nevoie de publicaţii independente. Voxeurop are nevoie de dumneavoastră. Alăturaţi-vă comunităţii noastre!

Pe același subiect