Cel mai mare eveniment politic al acestei ierni ar putea să nu aibă legătură cu Partidul Conservator, cu laburiştii sau liberal-democraţii, ci cu o organizaţie care până de curând se afla la periferia scenei politice şi era ironizată ca fiind o adunătură de excentrici şi ciudaţi.

Partidul Independenţei Marii Britanii (UKIP) obţinuse constant un scor de cel puţin 6 – 7%, uneori chiar 11%, dar a ajuns printre principalele formaţiuni politice la jumătatea lunii noiembrie, în scrutinul parţial din circumscripţia Rotherham. Perspectivele formaţiunii au fost stimulate de o remarcabilă întâmplare, după ce Consiliul local din Rotherham a decis decăderea din drepturi a unor părinţi care adoptaseră trei copii, după ce s-a descoperit că erau membri ai UKIP. Copiii care erau adoptaţi sunt imigranţi din Europa continentală; Directorul Serviciului de protecţie a copilului din Rotherham a argumentat că trebuia să ţină cont de “nevoile culturale şi etnice” ale acestora, în contextul politicilor UKIP faţă de multiculturalism.

De curând, parlamentarul Michael Fabricant, vicepreşedinte al Partidului Conservator, a publicat un raport intitulat Pactul, în care sugerează un acord electoral între conservatori şi UKIP, în contextul perspectivei unui referendum referitor la apartenenţa Marii Britanii la Uniunea Europeană; de asemenea, Fabricant propune oferirea unei funcţii într-un viitor guvern conservator liderului UKIP, Nigel Farage.

Un partid cu stil propriu

În mod necesar, conducerea conservatorilor a turnat apă rece peste această sugestie, dar logica de gândire este evidentă: ascensiunea UKIP provoacă iritare în rândul conservatorilor şi, pe bună dreptate.

UKIP are deja 12 membri în Parlamentul European, iar în Camera Lorzilor există trei foşti deputaţi conservatori care au trecut la UKIP. Formaţiunea are 158 de membri în consilii locale, deşi majoritatea sunt la nivelul oraşelor mici şi satelor, numărul acestora fiind în creştere în contextul mutării conservatorilor revoltaţi.

Toţi pledează pentru un partid cu stil propriu, cu elemente “libertariene, nonrasiste”, care să militeze pentru ieşirea Marii Britanii din Uniunea Europeană, doctrina fiind fondată pe ipoteza potrivit căreia chiar şi conservatorii – citiţi acest lucru cu atenţie – “sunt acum social-democraţi” şi că principalele partide “nu le oferă alegătorilor o opţiune reală”.

În afară de ideea ieşirii din Uniunea Europeană, alte poziţii şi politici notabile ale UKIP par să aibă scopul de a înlocui ce a mai rămas din agenda de “modernizare” metropolitană pe care premierul David Cameron şi susţinătorii săi au introdus-o în actuala doctrină a Partidului Conservator. Principalele elemente sunt reprezentate de convingerea că schimbările climatice reprezintă un subiect care poate fi negociat şi că “energia eoliană este inutilă”, ideea “reducerii reale şi substanţiale a asistenţei oferită în străinătate” (care ar trebui înlocuită de “comerţul liber”). Dacă ar avea măcar o jumătate de şansă, UKIP ar bloca “imigranţia permanentă” timp de cinci ani.

Formaţiunea eurosceptică tinde spre ideea unui stat cu un aparat instituţional redus, cu o diminuare a cheltuielilor bugetare, chiar dacă pledează pentru menţinerea armelor nucleare şi pentru “prioritatea suplimentării bugetului destinat apărării”. UKIP se opune căsătoriilor între persoane de acelaşi sex (deşi ar fi de acord cu uniunile civile) şi militează pentru anularea interdicţiilor de fumat în “spaţii speciale din localurile publice, din cluburi şi hoteluri”. Vocile radicale din cadrul formaţiunii cred şi în introducerea unei cote unice de impozitare, o idee aplicată în Serbia, Ucraina, Slovacia, Georgia şi România.

În 2006, spre furia UKIP, David Cameron afirma că acest partid este format din “excentrici, nebuni şi rasişti cu mentalitate îngustă”. Au apărut uneori informaţii despre legături ale unor membri UKIP cu extrema-dreaptă. În Parlamentul European, membrii UKIP sunt parte a grupului numit Europa Libertăţii şi Democraţiei, din care mai fac parte Liga Nordului (Italia), Ordine şi Justiţie (Lituania) şi o organizaţie din Grecia numită Mişcarea Populară Ortodoxă.

Ar putea urma un seism politic

De ce a crescut brusc susţinerea electorală a acestei formaţiuni? Potrivit lui John Curtice, specialist în strategii electorale şi profesor de ştiinţe politice la Universitatea Strathclyde, răspunsul are legătură cu două instituţii care au intrat în declin în 2012: Uniunea Europeană şi Partidul Conservator britanic. “Răspunsul simplu este că oamenii devin din ce în ce mai eurosceptici”, explică Curtice. “Dar nu este clar dacă este vorba de un nivel al euroscepticismului mai amplu decât la sfârşitul anilor 1970 şi începutul anilor 1980. Celălalt argument este că avem un grup de oameni care în mod normal sunt susţinători ai conservatorilor, dar nu sunt siguri că David Cameron le reprezintă interesele. Au pierdut încrederea în competenţa conservatorilor. Acum, dacă eşti în această situaţie şi eşti simpatizant al forţelor de centru-dreapta, ce faci?", adaugă expertul.

În 1991, istoricul şi profesorul Alan Sked, care preda la London School of Economics, a fondat Liga Antifederalistă, o mişcare care se opunea Tratatului de la Maastricht, acordul prin care s-a înfiinţat oficial ceea ce cunoaştem acum sub numele de Uniunea Europeană. Doi ani mai târziu, a mişcarea a devenit Partidul Independenţei Marii Britanii.

În 1999, UKIP a obţinut primele trei locuri în Parlamentul European. După cinci ani, a avut primul moment de ascensiune, având 12 membri în PE. Nigel Farage, agent la bursă şi fost membru al Partidului Conservator, a devenit liderul UKIP în septembrie 2006, dar a demisionat după trei ani. În noiembrie 2010, a redevenit lider al UKIP, iar acum este un element-cheie al doctrinei formaţiunii.

Paul Nuttall, în vârstă de 35 de ani, este un fost profesor universitar originar din Liverpool, eurodeputat reprezentând regiunea de nord-vest, iar acum este vicepreşedintele formaţiunii. El consideră că ascensiunea UKIP se datorează faptului că partidul “a confirmat că are dreptate în atitudinea faţă de relaţia Marii Britanii cu Uniunea Europeană”, precum şi în nenumăratele avertismente referitoare la “imigranţia masivă şi necontrolată”.

În alegerile europarlamentare din 2014, obiectivul UKIP este să se claseze pe primul loc, reaminteşte Nuttall. În alegerile generale de anul viitor, liderii UKIP nu doresc nimic mai puţin decât un “cutremur politic”, deşi încă nu este clar ce ar trebui să însemne acest lucru. Dar, mă întreb, de ce nu ar înghiţi adânc şi nu ar accepta proiectul propus de Fabricant? În fond, un acord cu Partidul Conservator le-ar garanta cel puţin un loc în guvern şi câteva locuri în Camera Comunelor. “Principala piedică în acest moment este însuşi primul-ministru. Nu este considerat de încredere în privinţa atitudinii faţă de Uniunea Europeană”, explică Nuttall.