În fiecare zi din ultimele două luni, mi-am conectat calculatorul în zona de presă a Comisiei Europene – practic la câţiva metri de marea sală unde sunt organizate conferinţe de presă. Sunt înconjurat de o armată multinaţională (şi poliglotă) de reporteri speciali, care profită de conectivitatea gratuită la Internet şi de ceea ce pare a fi cafeaua subvenţionată (care costă 0,90 euro paharul – cum este posibil?). În timp ce corespondenţii marilor instituţii de presă îşi desfăşoară activităţile la Centrul Internaţional de Presă sau la complexul Résidence Palace, noi, reporterii neafiliaţi, încercăm să surprindem aspecte inedite ale unui peisaj media aglomerat.

Dat fiind că sunt singurul australian şi că nu am o afinitate evidentă cu alţi anglofoni, am fost adoptat de un grup de italieni, care m-au informat rapid că drepturile fundamentale îmi sunt încălcate de fiecare dată când iau masa la cantina Comisiei Europene (mâncarea de la Consiliul European, situat peste drum, este mult mai bună). Sunt nişte oameni foarte interesanţi: inteligenţi, expresivi, vorbesc fluent limba engleză, majoritatea având puţin peste 30 de ani. Unul dintre ei a creat o mică agenţie de presă şi o revistă în domeniul aviaţiei; altul este angajatul biroului din Bruxelles al unei reţele italiene de televiziune prin cablu; altul scrie în domeniul agriculturii. Toţi merg de la un contract la altul, schimbă locurile de muncă frecvent şi caută permament ceva mai mult.

Venituri rotunjite

Am făcut cunoştinţă cu “tatăl” jurnaliştilor italieni: un domn distins pe a cărui carte de vizită este scris în mod tautologic: “colaborator permanent”. Ziarul din Italia pentru care lucrează nu a vrut să îl plătească pentru a sta la Bruxelles, însă a acceptat să cumpere săptămânal un anumit număr de articole, oferindu-i un contract intermediar între unul limitat şi unul pe durată nedeterminată. Şi nu este singurul: al doilea ziar din Italia, La Repubblica, şi-a înlocuit recent corespondentul de la Bruxelles, care s-a pensionat, cu aceeaşi persoană, adică i-au spus că poate rămâne la post, dar ca reporter special, cu un contract exclusiv. Astfel că biroul din Bruxelles al ziarului La Repubblica are acum un corespondent pensionar care îşi rotunjeşte veniturile desfăşurând aceeaşi activitate pe care o făcea până acum.

Nu este viaţa fermecătoare care ar putea fi asociată jurnalismului în cel mai important oraş al Europei. Pe parcursul unei zile, l-am auzit pe un jurnalist interesându-se la telefon ce mâncare va fi oferită (gratuit) la o conferinţă de presă la care urma să participe. “Când spui sandvişuri, ce fel de sandvişuri?”, întreabă el. Puţin mai târziu, un alt jurnalist este implicat într-un conflict cu propria redacţie, care îi cere să participe la o reuniune anuală desfăşurată în ţara de origine, fără însă a-i deconta biletul de avion. Până la urmă, jurnalistul cedează şi va trebui să ia un avion Ryan Air de la Aeroportul Charleroi (situat la o oră, cu maşina, de Bruxelles, un loc pe care toţi îl detestă). Jurnalistul murmură pe acest subiect pentru restul zilei.

Un ritm nebunesc

Cum afectează aceste probleme relatările de presă pe teme europene este greu de spus, dat fiind că mulţi corespondenţi independenţi care lucrează alături de mine nu au cunoscut niciodată altceva. Muncesc frenetic – fugind de la o conferinţă de presă pentru a scrie rapid şi într-un ritm nebunesc un articol. Călătoresc foarte rar şi recunosc că nu prea au timp pentru documentare, se află acolo doar pentru a colecta ştirile simple pe care Uniunea Europeană le oferă zilnic.

Iar dacă eşti specializat pe ştiri, activitatea la Uniunea Europeană poate fi uşoară. În fiecare zi, la centrul de conferinţe de la Comisia Europeană sunt prezentate comunicate de presă prin care sunt anunţate decizii politice importante şi costisitoare. Este foarte probabil să primeşti numărul de telefon al unor consilieri foarte inteligenţi (şi poligloţi) care să îţi ofere informaţii de context sau declaraţii. Poţi merge la briefingurile organizate pe chestiuni tehnice şi, dacă ai un mod de abordare corect, poţi obţine un interviu cu un comisar european.

Pentru presa electronică, există două posturi online care acoperă toate activităţile Uniunii Europene (din Luxemburg, Bruxelles şi Strasbourg); în plus, există o bază de date cu materiale video la discreţie. Poţi avea acces gratuit la studiouri de televiziune şi la tehnicieni: dacă vrei să înregistrezi un interviu televizat cu un membru al Parlamentului European, rezolvi problema printr-un simplu telefon dat secţiei audiovizual.

Într-o zi, am adunat toate sursele de comunicare oficială pe care le-am găsit: 15 materiale. Un comunicat al comisarului pentru Politici regionale privind concurenţa şi ajutoarele de stat; un comunicat al Comisiei Parlamentului European privind Legea unitară a vânzărilor în spaţiul comunitar; un comunicat al vicepreşedintelui Comisiei Europene Catherine Ashton despre alegerile desfăşurate în Ucraina; o decizie a Comisiei Europene prin care se aprobă fuziunea a două companii de telecomunicaţii… Între timp, inboxul email-ului s-a umplut cu alerte trimise de instituţii europene despre care nici nu ştiam că există.

Un moment de cotitură

Principala sursă de ştiri despre activităţile Uniunii Europene este conferinţa de presă organizată zilnic în jurul prânzului, care de obicei nu oferă informaţii noi. Foarte adesea, purtătoarea de cuvânt a Comisiei Europene, Pia Ahrenkilde Hansen (copia poliglotă a personajului Claudia Jean – C. J., pentru fanii serialului The West Wing), pur şi simplu reia informaţii anunţate deja prin comunicate de presă. Încep să suspectez că reporterii vin la conferinţele de presă doar pentru a găsi un unghi de abordare al unui subiect, pentru a-şi face o impresie, din întrebările altor jurnalişti, despre posibile ramificaţii ale unui subiect.

Colegii mei glumesc că deja cunosc cea mai importantă regulă a unui jurnalist care lucrează la Bruxelles: în ultimele zece minute ale zilei de lucru trebuie să ştergi email-urile primite de la Uniunea Europeană. Nu ai nevoie să iei lucruri cu tine acasă, iar un ritual cathartic te poate revigora. Dar, în privinţa chestiunii mai ample privind modul de gestionare a relaţiei cu Uniunea Europeană, nu ni se oferă nicio sugestie.

Ne aflăm într-un moment crucial în istoria Europei şi a lumii. În următorii ani, Uniunea Europeană fie va începe să se destrame, fie principalii săi membri vor adopta spiritul îndrăzneţ al fondatorilor comunităţilor europene şi vor milita pentru aprofundarea integrării, chiar pentru un sistem federal. Totul se întâmplă în pasul melcului, dar când vor fi sintetizate relatările noastre pe următorii cinci ani, vom deveni cronicarii unui eveniment uriaş. Ar putea fi cea mai bună activitate din carierele noastre.

Dar oare ne vom ridica la nivelul acestei provocări? Oare vom reuşi să ne ridicăm deasupra ceţii zilnice a comunicatelor de presă, a declaraţiilor demne de citat şi a dezbaterilor mărunte pentru a ne da seama de amploarea vremurilor în care trăim? Sau avantajul de a fi la sediul Comisiei Europene ne plasează prea aproape de acţiune, având o percepţie prea compromisă de sistemul comunicatelor politice pentru a vedea cu adevărat ce se întâmplă?

Din aceeași serie:

El País, victimă a propriei sale grandomanii

Când faci pe placul celor de la putere

Ziarele nu vor muri în Silicon Valley

Cultura devine un lux