E mijlocul lunii august, vârf de sezon al traficului de emigranţi din Marea Mediterană. Cu toate acestea, pe ţărmurile Insulelor Canare, în sudul Spaniei, în Sicilia ori alte insule italiene nu mai sosesc mii de africani şi asiatici deshidrataţi. E adevărat, mai debarcă totuşi câţiva. Cu două săptămâni în urmă 40 de nord africani disperaţi au crescut populaţia insuliţei italiene Linosa cu aproape 10%. O asociaţie umanitară catolică, Caritas, susţine că migraţia marină a crescut. Dar cifrele agenţiei UE de securitate a frontierelor, Frontex, arată că doar aproximativ 150 de persoane au ajuns în Italia şi Malta în primul trimestru al acestui an, comparativ cu 5.200 persoane în aceeaşi perioadă a anului trecut. Doar cinci persoane au debarcat în primele trei luni, până în martie, în Insulele Canare, faţă de câţiva zeci de mii de africani în urmă cu câţiva ani. Unde au plecat toţi aceşti migranţi?

Diplomaţia trece primejdia rea

O parte a răspunsului ar fi că guvernele din Europa de Sud au recurs la diplomaţie (şi la trezorerie). Spania a încheiat cu ţările din nordul Africii acorduri care îi forţează pe emigranţi să-şi aleagă porturile de îmbarcare în sudul continentului, ceea ce face ca navigarea spre Insulele Canare să fie mai periculoasă şi mai scumpă. Intr-o maniera şi mai controversată, guvernul italian a lui Berlusconi a încheiat cu libanezii un acord care permite patrulelor italiene să returneze migranţii interceptaţi pe mare şi să îi lase la bunăvoinţa poliţiei colonelului Gaddafi, înainte ca aceştia să aibă şansa de a cere azil.

Fluxul migraţiei în Europa nu este, totuşi, determinat doar de eficienţa măsurilor adoptate pentru limitarea acestuia. Este determinat în aceeaşi măsură de numărul celor care sunt gata să îşi rişte viaţa şi economiile în încercarea de a trece frontierele UE. Doi factori se pare că sunt determinanţi în acest sens. Fluxul solicitanţilor de azil depinde pe de o parte de nivelul de instabilitate din zonele cele mai tulburi ale lumii. Somalia, Irak şi teritoriile Palestiniene, precum ştie toată lumea, au cunoscut ani şi mai tulburi decât 2009 şi s-ar putea ca acordul Italiei cu Libia să fi apărut exact în momentul în care numărul migranţilor de pe ţărmul Nord African a început deja să scadă.

Un alt factor este încetinirea creşterii economice din Europa, ale cărei efecte s-au făcut simţite mult mai puternic în Spania. Criza economică a dus acolo chiar la inversarea direcţiei fluxului migrator. Numărul rezidenţilor străini a scăzut în al doilea trimestru al acestui an cu 2%. Cea mai mare scădere s-a înregistrat în rândul migranţilor proveniţi din America Latină, al căror număr a scăzut cu 100.000.

Migranţii sosiţi pe mare, o cincime din total

Aceasta scoate în evidenţă o altă zonă de confuzie sau poate chiar un neadevăr. Ecuadorienii şi columbienii din Spania nu au ajuns acolo la bordul unor vapoare de pescuit. Nici filipinezii ori moldovenii din Italia. E drept că televiziunile prezintă cazurile dramatice ale migranţilor sosiţi pe mare. Dar aceste cazuri sunt insignifiante în masa totală a celor sosiţi.

Un afiş al Ligii Nordului din Italia prezintă o barcă plină de feţe negre şi mesajul "Noi am oprit invazia". Dar nu e adevărat. Intrările pe mare în Italia reprezintă doar o cincime din totalul estimat. Iar "invazia" nu poate fi oprită, cel puţin nu pentru totdeauna. Retragerea Americii din Irak, relansarea economică în Europa şi mulţi alţi factori ar putea determina ca un număr mare de oameni să-şi încerce într-o zi din nou norocul.

Dar dacă economia Europei se dezvoltă şi zeci de mii de persoane vor reuşi să-i treacă frontierele, în această situaţie vor mai fi guvernele europene îngrijorate cu adevărat? Poate că întreaga situaţie este prezentată în funcţie de interesele acestora. Guvernele naţionale par a acţiona fie cu autosatisfacţie fie cu ostilitate în funcţie de starea economiei şi a sondajelor de opinie. La nivel european, statele europene nu au fost niciodată de acord cu adoptarea de măsuri de ajutorare a micilor ţări care reprezintă puncte de intrare, cum ar fi Malta. Dar Europa are nevoie de imigranţi pentru a contracara rata scăzută a natalităţii şi pentru a-şi ţine departe proprii cetăţeni de muncile penibile. În vara aceasta, agenţia de ocupare a forţei de muncă din Catalonia a oferit locuri de muncă la cules de fructe la 7.800 de şomeri. Mai puţin de 1.700 au acceptat. Cea mai mare parte a acestora nu erau de origine spaniolă.