În pofida argumentelor în sens contrar, UE este în mod fundamental o uniune a statelor naţiuni şi va rămâne aşa până când va exista o modificare radicală a acquis-ului comunitar, care, cel puţin în prezent, nu se întrevede.

Cea mai bună dovadă a acestei ipoteze este că, şi după actualizarea Tratatului de la Lisabona, Parlamentul European – singura instituţie ai cărei membri sunt aleşi direct de popoarele Europei – este cea mai slabă dintre ele.

Atunci când criza financiară şi cea a datoriilor suverane au reprezentat o ameninţare existenţială pentru Uniunea Europeană, procesul decizional a fost transferat imediat de la instituţiile comunitare la nivel naţional.

Dar, atunci când este ameninţată integritatea statelor naţionale, Uniunea Europeană nu poate rămâne indiferentă faţă de evenimentele din regiuni precum Flandra, Catalonia sau Scoţia, oricât de mult ar dori unele dintre grupurile interesate. Bruxelles se va confrunta cu o serie de provocări din cauza recentei ascensiuni a mişcărilor separatiste în contextul crizei economice.

Un efect domino

În primul rând, regiunile europene care aspiră la independenţă au început să adreseze întrebări delicate, deocamdată în mod subtil, dar, în curând, în mod explicit: Scoţia va trebui să treacă din nou prin procesul de admitere în UE dacă populaţia regiunii se va pronunţa în favoarea independenţei în referendumul din 2014? Catalanii vor rămâne fără actualul statut de cetăţeni europeni dacă vor alege independenţa de Spania? Cum va reacţiona Uniunea Europeană dacă unul dintre membrii săi va solicita asistenţă militară în cazul în care se va confrunta cu “o ameninţare la adresa securităţii naţionale” în forma unei mişcări pro-independenţă?

Logica legală convenţională ar spune că, dacă un nou stat apare pe harta Europei, va trebui să treacă prin întregul proces de aderare şi să obţină aprobarea unanimă a statelor membre ale Uniunii Europene pentru a fi acceptat în Blocul comunitar. Conform Tratatului de la Lisabona, cetăţenia europeană este “complementară” cetăţeniei unui stat membru UE.

Chiar dacă UE ar putea gestiona politic şi legal un incident secesionist izolat (spre exemplu, Scoţia), potenţialul efect-domino în situaţii similare în Ţara Bascilor, Catalonia, Tirolul de Sud, Flandra, Alsacia şi Corsica (Franţa), în cazul minorităţii poloneze din Lituania, al grupurilor etnice din Frizia (Olanda) şi musulmanilor din nord-estul Greciei ar destabiliza Uniunea Europeană în întregime.

Ameninţarea secesionistă

Chiar şi acum, temerea de mişcările secesioniste influenţează politicile UE. Spre exemplu, cinci dintre cele 27 de state membre UE – Republica Cipru, Grecia, România, Slovacia şi Spania refuză să recunoască independenţa Kosovo, de teamă că acest exemplu ar încuraja mişcările separatiste de pe propriile teritorii.

Situaţia este complicată în special în Cipru, singurul stat membru UE care, potrivit Naţiunilor Unite, se află parţial sub ocupaţie străină (turcă). O aprobare a UE pentru secesiunea oricărei regiuni europene ar fi percepută de autorităţile cipriote ca fiind o undă verde pentru o divizare legală a insulei. Chiar şi în cazuri mai puţin complicate, cum ar fi cel al Marii Britanii, o abordare a UE favorabilă independenţei Scoţiei ar exercita presiuni suplimentare asupra relaţiei dintre Londra şi Bruxelles.

Prin urmare, care ar trebui să fie reacţia UE? În primul rând, de păstrare a calmului. Mişcările secesioniste nu sunt ireversibile. Spre exemplu, sondajele de opinie arată că, în Scoţia, o majoritate clară intenţionează să voteze în favoarea menţinerii regiunii în cadrul Marii Britanii. În Spania, sondajele de opinie arată că locuitorii Cataloniei doresc un referendum, dar sunt divizaţi în privinţa poziţiei pentru sau împotriva independenţei.

Naţionaliştii din Flandra par să incline mai degrabă spre o confederaţie decât spre o desprindere totală, în timp ce complicata problemă a suveranităţii administrative asupra oraşului Bruxelles este suficient de dificilă pentru a favoriza unitatea Belgiei.

Uniunea Europeană ar trebui să adopte o poziţie clară privind statutul legal al regiunilor separatiste – comunităţile care aspiră la independenţă au dreptul să ia decizii în cunoştinţă de cauză.

Sentimentele din Scoţia şi Catalonia demonstrează că probabilitatea excluderii din Uniunea Europeană reprezintă un argument puternic împotriva secesiunii.

Exemplul german

În cele mai multe cazuri ale tendinţelor separatiste, argumentul major este că locuitorii provinciilor respective s-au săturat să “subvenţioneze” guvernul central al ţării sau regiuni mai sărace. Identificarea unui mod mai eficient de oferire a fondurilor structurale destinate dezvoltării regiunilor sărace ar putea reprezenta o soluţie de supravieţuire pentru unele state membre UE.

În momentul de faţă, este aproape sigur că procesul de modificare a tratatelor europene va fi lansat imediat după alegerile europarlamentare din 2014. Până acum, scenariile apocalitice privind destrămarea zonei euro sau Uniunii Europene s-au dovedit total greşite.

Criza a accelerat procesul de integrare europeană aproape din toate punctele de vedere – fiscal, financiar, politic. În contextul în care Uniunea Europeană tinde spre o integrare mai profundă, şi regiunile europene ar trebui să primească un rol mai mare în procesul decizional.

Cazul Germaniei – statul federal cu cel mai mare succes din UE – evidenţiază că guvernarea regională puternică şi federalismul nu sunt incompatibile. Dimpotrivă, autonomia regională din Germania conferă legitimitate democratică structurii federale.