Greşesc cei care spun că în Rosarno, la trei ani după revolta migranţilor, violenţele de stradă, contra-revolta italienilor, vânătoarea de oameni şi în final deportarea africanilor, totul a redevenit ca înainte. Fiindcă astăzi este şi mai rău.

Din nou, numărul africanilor a ajuns la o mie, ca acum trei ani. Sosiţi în toamnă, ei vor pleca în primăvară după ce au cules citrice pentru 25 de euro pe zi, cu toate că angajatorii preferă să-i plătească la bucată, pentru a le spori randamentul: un euro lada de mandarine şi 0.50 euro lada de portocale, fiecare ladă cântărind 18 – 20 de kilograme.

În perioada de vârf a culesului aceştia lucrează trei sau patru zile pe săptămână, în funcţie de munca disponibilă şi cu condiţia ca ei să plătească trei euro şefului care-i încarcă în zori într-o maşină. În zilele fără muncă, ei pot fi văzuţi plimbându-se cu bicicleta pe câmpii, la cumpărături prin supermarketuri ieftine, pregătindu-şi orez cu aripi de pui în tigăi ruginite, îmbătându-se cu bere sau bătându-se între ei.

Fără apă, fără canalizare, fără electricitate

Cele două dormitoare amenajate acum trei ani în dărâmăturile unor foste fabrici nu mai există. Unul a fost închis şi abandonat, celălalt demolat. După evenimentele sus-citate trebuiau şterse urmele, şi nu numai cele psihologice. Dar astăzi, noul bidonvil între Rosarno şi San Ferdinando este, dacă este posibil aşa ceva, chiar şi mai îngrozitor. La vederea peisajului din plăci de azbociment, recuperate din deşeurile industriale care se găsesc cu duiumul în Calabria, privitorului aproape că-i pare rău după fostele schelete din ciment şi pereţi din tablă. Astăzi, acoperişurile sunt din celofan, carton sau plastic de recuperare.

Movile de pământ de douăzeci de centimetri înălţime susţin adăposturi precare, invadate de noroi la cea mai mică ploaie. Toaletele sunt în fund, la dreapta: două gropi de un metru pe patruzeci de centimetri săpate în pământ, în aer liber şi fără pereţi. În cortul cel mai mare, care măsoară zece metri pe cinci, sunt înghesuite vreo sută de paturi, sau mai degrabă o sută de saltele mucegăite pe paturi pliante. Mirosul este de nedescris. Fără apă, fără canalizare, fără electricitate. Doar mormane de deşeuri care servesc drept paravane.

Un focar de infecţie

"O situaţie nedemnă, ruşinoasă, o obscenitate", tună şi fulgeră Domenico Madafferi, primarul din San Ferdinando. Pe baza unui raport menţionând condiţiile de igienă "practic inexistente", o "situaţie periculoasă pentru sănătate", "starea de degradare a acestor barăci" şi "construcţii sălbatice, lipsite de condiţiile minime de viabilitate", care "ar putea deveni focare de infecţie", acesta a semnat cu mâna lui un ordin de expulzare. "O modalitate de a obliga guvernul şi Regiunea să-şi asume responsabilităţile, după atâtea reuniuni inutile, apeluri telefonice şi plângeri în scris, explică primarul. Dar nimic nu s-a schimbat. Numai promisiuni în vânt".

Şi totuşi, în acel loc, în urmă cu doar un an, autorităţile inauguraseră o tabără model: 280 de locuri, corturi mari, fiecare pentru patru persoane, sobiţe pe ulei, televiziune prin satelit, grupuri sanitare de camping, lumină pe alei, colectă a gunoaielor, o sală de mese comună şi o bucătărie, asistenţă medicală. Un colţişor de Elveţie în câmpia din Gioia Tauro.

Regiunea a scos din buzunar 55 000 de euro pentru gestionare. Departamentul plătea electricitatea. Primarii, Elisabetta Tripodi, din Rosarno, şi Domenico Madafferi, din San Ferdinando, făceau restul. Asociaţii diverse cu ale lor voluntari – catolice, laice, evanghelice – se îmbrânceau care mai de care pentru a oferi asistenţă, mese, pături, cu ajutorul a mii de oameni – stafiile rasismului păreau alungate de-a binelea. Tabăra de pânză se alătura containerelor instalate în februarie 2011: 120 de migranţi împărţiţi în module pentru şase cu bucătărie şi toalete în cameră. Nu numai că ultimele ghetourile fuseseră demontate, dar, pe deasupra, "modelul Rosarno", o premieră, oferea fiecărui imigrat cazare şi masă pentru un cost de doi euro pe zi per persoană, faţă de cei 45 cheltuiţi în general de Protecţia Civilă.

Şi, prin urmare, deşi cu locuri încă insuficiente – 400, o treime din numărul necesar -, într-o regiune în care starea de excepţie este permanentă (cu ceva timp în urmă, primele trei administraţii comunale au fost dizolvate în acelaşi timp pe motiv de prezenţă a mafiei), era un miracol de a fi soluţionat, fie şi temporar, starea de urgenţă. Dar prea curând miracolul şi-a dezvăluit adevărata natură: era doar un interludiu trecător.

Din nou haos

Iunie 2012: odată secată finanţarea Regiunii, tabăra de corturi este închisă şi abandonată, în aşteptarea următorului sezon agricol. În august, primarii lansează un apel către regiune şi guvern: trebuie planificată din timp organizarea, altfel va fi din nou haos. Şi este exact ceea ce se întâmplă: la sfârşitul lunii octombrie, când începe recolta mandarinelor, tabăra, care nu are nici gerant nici administraţie, este ocupată şi repede saturată de migranţi.

Ei se stabilesc câte şase pe cort, dar vin rapid şi alţii. Primarii cer ajutor. Ei nu au nici mijloacele, nici structurile, nici personalul pentru a putea stăpâni situaţia. "Regiunea şi guvernul o tărăgănesc, ministrul [pentru Cooperare internaţională şi integrare] Andrea Riccardi nu răspunde, doar preşedintele Republicii a dat semn de viaţă cumpărând şi trimiţând pături, de altfel inadecvate", spune primarul furios. După câteva săptămâni, sala de mese devine la rândul ei un imens dormitor. Nu mai este loc iar ultimii sosiţi încep să construiască un bidonvil alăturat taberei originale.

Fără întreţinere, sistemul de canalizare nu poate răspunde nevoilor unei populaţii înmulţite cu patru. Containerele WC-uri au devenit rapid inutilizabile, bucătăriile sunt închise, gunoiul se îngrămădeşte. 50-70 000 de euro ar fi suficienţi pentru a recâştiga controlul asupra gestionării taberei, ca să funcţioneze în mod decent şi eficient până în primăvară. Ceea ce reprezintă doar 0.000006 % din cheltuielile publice italiene şi din promisiunile de acum trei ani. Este iarăşi prea mult pentru Rosarno?