Interesele economice ale tuturor statelor, chiar şi ale democraţiilor liberale, cer un anume pragmatism. Ca de exemplu relaţiile SUA cu China, de care nu se poate spune că ar fi patria drepturilor omului. Ca şi europenii, care pentru gaz şi petrol trec peste derivele autoritare ale Rusiei sau peste natura nu chiar democratică a monarhiilor din Golf. Nu trebuie, prin urmare, să ne scandalizăm de faptul că Italia şi guvernul său (actualul dar şi cele dinainte, de dreapta sau de stânga) au primit cu braţele deschise un interlocutor tiranic, cu un trecut întunecat şi bizar, precum Muammar Gaddafi.

Nici nu trebuie, această toleranţă fiind mai degrabă avantajoasă pentru Italia, să fim prea intransigenţi cu privire la forma pe care o iau vizitele sale oficiale, şi să ne considerăm "jigniţi", de ceea ce, cu bunăvoinţă, şeful guvernului italian Silvio Berlusconi a numit "folclor". În aceste vremuri grele, a face afaceri cu cei care îşi pot permite şi a încasa beneficii (sperând că ele vor fi cu adevărat) merită cu siguranţă câteva încălcări ale protocolului.

Cuţitul se află la gâtul europenilor

Şi totuşi, chiar dacă este rezonabil să-l primeşti pe Gaddafi în cele mai bune condiţii, Italia lui Berlusconi a comis o greşeală trecând peste, sau admiţând ca să se treacă peste, unele limite care ar trebui să fie considerate de netrecut în ceea ce priveşte reputaţia unei ţări şi credibilitatea ei pe scena internaţională. Silvio Berlusconi şi tot guvernul său erau prezenţi pe 30 august, atunci când Muammar Gaddafi a lansat Europei ceea ce este greu de a nu numi un şantaj : a cerut ca Libia să primească cel puţin cinci miliarde de euro pentru a opri imigraţia clandestină spre UE. Altfel, ea nu va putea controla fluxul de milioane de disperaţi şi Europa va ajunge "neagră" ca Africa.

Liderul libian desigur nu a specificat un calendar şi nu a precizat termenii schimbului. Dar el a afirmat că ar avea sprijinul Italiei în acest demers. Ca şi cum – bine plătita – pace bilaterală cu Roma i-ar fi oferit acum posibilitatea de a ridica miza, cerând bani de la europeni, punându-le la gât cuţitul imigranţilor ilegali. Berlusconi şi aproape tot guvernul său erau de asemenea prezenţi atunci când Gaddafi – care pentru a-i înmuia a menţionat sprijinul său pentru un loc italian în Consiliul de Securitate al ONU – a schiţat viziunea sa asupra Mediteranei. Desigur, nu putem fi decât de acord cu o mare a păcii! O mare care trebuie să fie salvată de poluare: de asemenea de acord. O mare unde un dialog între malurile nord şi sud este necesar : foarte bine. Şi apoi, cireaşă pe tort : o mare care trebuie să evite "conflictele imperialiste", pe care să nu poată naviga decât navele din ţările riverane. Adică, mai clar, unde singurele nave "străine" sunt cele ale celei de-a Şasea flote americane, ale cărei baze sunt – întâmplare sau coincidenţă – în Italia.

Italia, complice a "şantajistului"

Este doar "folclor", sau particularităţi ale unui lider care a fost întotdeauna original în felul lui ? O putem crede. Dar impresia este mai degrabă că Gaddafi nu s-a schimbat. Este acelaşi care era înainte de semnarea tratatului de prietenie cu Italia [în 2008], chiar dacă a ţinut întotdeauna în frâu relaţiile sale cu exteriorul pentru a resuda frontul intern şi că a făcut întotdeauna partenerii săi să-şi plătească scump interesele. La nevoie printr-un şantaj abia voalat, aşa cum este cazul faţă de o Europă care cunoaşte prea bine – şi gerează prost – problema imigraţiei ilegale.

Întrebările majore ridicate de vizita liderului libian şi care constituie contraponderea convenienţei noastre economice şi energetice nu se sfârşesc aici. Gaddafi cere să aibă o audienţă de femei tinere şi frumoase [recrutate de către o agenţie specializată] pentru a le anunţa că doreşte ca Islamul să devină religia Europei. Un concept care nu este scandalos în sine, atâta timp cât oricine este liber să dorească triumful planetar al propriei sale religii. Dar Gaddafi îşi exercită prozelitismul în Roma, capitala creştinătăţii. Şi acest lucru în timp ce este invitatul lui Berlusconi, care în timpul său făcuse polemică cu Franţa laică deoarece Parisul nu vroia ca rădăcinile iudeo-creştine ale Europei să fie menţionate în Constituţia europeană. Gaddafi jucase deja această scenă cu ocazia primei sale vizite la Roma. Repetarea acesteia ar fi putut fi prevăzută – şi prevenită. Ar fi o greşeală de a se atribui de asemenea "folclorului" propriu al Colonelului convocarea de sute de femei tinere pentru a le exprima dorinţa sa de a extinde islamul. Cum am ajuns la aceste reuniuni care, pentru selectivitatea lor în termeni de gen şi estetică, jignesc femeile? Cine plăteşte pentru recrutarea lor ? Dacă se consideră că problema condiţiilor în care se vor face "respingerile" migranţilor din Libia (al căror număr efectiv a scăzut, dar a căror soartă, după ce sunt internaţi în lagărele lui Gaddafi este cel puţin incertă), este departe de a fi rezolvată, se pare că ar fi trebuit studiat mai bine raportul costuri/beneficii.