Alegeți o limbă
În Belfast există o stradă care se numeşte Madrid şi care se termină brusc în zidul Berlinului. Peretele constă într-o parte de cărămidă, alta de fier şi alta de oţel. Măsoară peste şapte metri înălţime şi se termină cu piroane şi sârmă ghimpată.
Obiectivul său nu este doar să-i împiedice pe oameni să sară dintr-o parte în alta, ci şi să evite lansarea de plăci din pavaj, cuie şi cocktailuri Molotov. Îl numesc “linia păcii”, ca să nu îl numească zidul tăcerii. Serveşte ca să separe protestanţii de catolici…
Estul Belfastului s-a trezit [zilele trecute] cu maşini arse, geamuri sparte şi resturi de cărămizi aruncate împotriva poliţiei. În peisajul dezolant de după bătălie se ridicau imuabile zidurile, rude nu foarte îndepărtate ale celor din Gaza şi Cisiordania, cu acel aer mistuitor de lagăr de concentrare, bombardate cu graffiti în onoarea acelor loialişti mascaţi ai Ulster sau a martirilor republicani ai IRA.
Capitala Irlandei de Nord este literalmente închisă între ziduri despărţitoare precum acesta din strada Madrid. Potrivit ultimei numărători, zidurile ruşinii ajung deja la 99 şi s-au înmulţit tocmai de la Acordul din Vinerea Sfântă [din 1998]. (Şi asta se cheamă pace?).
Locuitori mai bine protejaţi?
Poliţia asigură că oraşul ar fi în război permanent fără “liniile de război”. Taximetriştii te transportă fără ezitare la fortificaţiile contra cărora locuitorii zonei îşi lansează neputinţa şi ura, principala atracţie turistică a sângerosului Belfast.
Zidul de pe strada Madrid nu e tocmai la îndemână şi nu este inclus în circuitele turistice. Se află de cealaltă parte a râului Lagan; adică, în violentul est. 6 000 de catolici sunt izolaţi în cartierul Short Strand, un fel de ghetou urban din cărămidă sumbră, în faţa a 60 000 de protestanţi care le amintesc că trăiesc pe datorie în zonă loialistă.
Un există niciun suflet de om pe Madrid Street duminică dimineaţa. La trecerea noastră se aud voci îndepărtate, porţi care se închid, lătratul unui câine. Apare în sfârşit înaintea noastră un om în vârstă care a ieşit să tragă un fum. Suntem la numărul 123, la baza zidului impunător.
“Este adevărat că la prima vedere, e impunător” recunoaşte Phil Fermanagh, zidar la pensie. “Dar de când zidul a fost construit, ne simţim mai în siguranţă, mai bine protejaţi”. Bărbatul se grăbeşte să ne arate impactul cuielor aruncate frecvent pe casa sa…
“Ne rugăm aceluiaşi Dumnezeu”
“Acum, cel puţin, putem dormi liniştiţi şi nu mai asistăm în fiecare zi la bătăi pe străzi, nici nu mai auzim focuri de armă noaptea”, spune el. “Și eu am primit destule lovituri de pumn în cartier, mai ales când eram tânăr. Știu că nu e prea în spirit catolic, dar am crescut în ura faţă de vecin şi invers. Strada Madrid a fost unul din punctele cele mai fierbinţi din timpul The Troubles [perioadă de violenţe în Irlanda de Nord, între sfârşitul anilor 60 şi Acordul din Vinerea Sfântă]. În sfârşit, bineînţeles, dacă îi întrebaţi pe cei de pe partea cealaltă, vă vor spune altă poveste.”
Pentru a ajunge “de partea cealaltă”, în cartierele protestante, trebuie să parcurgi o jumătate de kilometru de-a lungul zidului pe Bryson Street şi să-ţi faci semnul crucii în faţa bisericii St. Matthews, cadru al faimoasei bătălii între catolici şi protestanţi care a făcut doi morţi şi zeci de răniţi în 1970.
“Loyalist East Belfast” [Estul Belfastului loialist] citim pe zidul de unde ne supraveghează călăii Asociaţiei de Apărare din Ulster [paramilitari loialişti], urmărindu-ne oriunde mergem cu puştile lor pictate. Peste tot, un adevărat dezmăţ de Union Jack [steagul Marii Britanii] fluturând în vânt.
“Este o insultă ce au făcut cu steagul, şi de asta am manifestat”, recunoaşte Heather Murray, 37 de ani, care locuieşte pe Susan Street, de partea cealaltă a zidului. “Ceea ce s-a întâmplat [în timpul manifestaţiilor], a fost din vina poliţiei, care nu i-a lăsat pe ai noştri să vină acasă. Eu nu m-am dus, a mers soţul meu. Am doi copii mici şi mi-e teamă să ies pe stradă cu tot ce se întâmplă. Poliţia ne provoacă fără încetare. Este o lume pe invers, s-au întors împotriva noastră.”
Precum 68% din protestanţii din Belfast, dna Murray refuză să adreseze vreun cuvânt vecinilor catolici. “Trăim în două lumi diferite, nu avem aceleaşi proiecte de viitor pentru Ulster, credem în alte lucruri decât ei”, recunoaşte ea. “Chiar dacă în fond cred că ne rugăm aceluiaşi Dumnezeu şi că într-o zi el ne va auzi rugăciunea.”
Context
În spatele violenţelor, pierderea puterii protestanţilor
Protestele din Belfast au legătură cu noua realitate demografică, politică şi economică a oraşului, scrie corespondentul irlandez al ziarului The Independent, David McKittrick. Noile rezultate ale recensământului arată că oraşul, care pe vremuri era “un mândru bastion al eticii protestante a muncii”, şi-a pierdut acum majoritatea protestantă, situaţie care explică circumstanţele în care “Consiliul municipal a putut decide limitarea arborării drapelului: consilierii unionişti nu au mai avut suficiente voturi”. David McKittrick continuă -
Irlanda de Nord este condusă acum de o nouă configuraţie a forţelor politice, coordonată de Ian Paisley, unioniştii şi republicanii fiind împreună la guvernare. [...] În contextul în care situaţia deja era una în care naţionaliştii înregistrau câştiguri constante, iar protestanţii pierderi constante, limitarea arborării drapelului a stârnit furia unioniştilor, care au considerat decizia drept o pierdere a puterii şi un atac la adresa afilierii britanice. Furia acumulată a generat norul în culorile roşu-alb-albastru care prevalează acum asupra regulilor normale ale societăţii, trimiţând în plan secund orice gând de îmbunătăţire a perspectivelor economice, de creare a locurilor de muncă, facilitare a libertăţii de deplasare sau chiar siguranţa personală. În schimb, predomină o atmosferă de autodistrugere.
