Alegeți o limbă
Uniunea Europeană este pe moarte. Nu este o moarte violentă nici o moarte tragică, ci o lungă agonie, atât de lentă încât am putea într-o zi privi peste Atlantic şi să vedem că proiectul european - care credeam că era bine stabilit de mai mult de o jumătate de secol - nu mai este.
Declinul Europei este parţial economic. Multe ţări europene au plătit un tribut greu crizei financiare iar nivelul îndatoririi statelor şi incertitudinile plutind asupra băncilor continentului sunt alarmante. Şi totuşi, aceste calamităţi sunt o nimica toată în comparaţie cu răspândirea unei boli mult mai grave : de la Londra la Berlin, trecând prin Varşovia, Europa cunoaşte o re-naţionalizare a peisajului său politic, fiecare ţară cramponându-se acum de suveranitatea ei, la care era înainte dispusă să renunţe pentru împlinirea unui vis colectiv.
Europenii nu mai par să se preocupe de binele comun. Ei se întreabă ce le aduce UE şi dacă merită. Dacă continuă pe această cale, ei ar putea submina unul dintre cele mai marcante şi mai ambiţioase proiecte ale secolului 20 : cel al unei Europe unite, în pace cu ea însăşi, şi afirmându-şi puterea ca un întreg coerent. Ceea ce ar duce la o multitudine de naţiuni împrăştiate, fără influenţă geopolitică, iar Statele Unite ar pierde un partener gata să le ajute în misiunile internaţionale şi dispunând de mijloacele necesare.
Proiectul european nu mai suscită interesul
Dezinteresul pentru proiectul european câştigă chiar şi Germania, a cărei obsesie de a elimina rivalităţile naţionale, surse de conflict, o aşezase în rolul de motor al Europei. Reticenţa Berlinului de a ajuta Grecia în plin colaps financiar a marcat o ruptură cu spiritul binelui comun care caracteriza proiectul european.
Populismul de dreapta ia avânt, în principal datorită unei renaşteri a ostilităţii împotriva imigranţilor. Acest naţionalism dur nu este îndreptat numai împotriva minorităţilor, ci denunţă de asemenea pierderea autonomiei asociate cu uniunea politică. În Ungaria, partidul Jobbik, pe marginea xenofobiei, a câştigat 47 de scaune la alegerile din acest an, în timp ce nu avea niciunul în 2006. Chiar şi într-o ţară tradiţional tolerantă precum Olanda, Partidul pentru Libertate (PVV), formaţiune de extremă dreapta, a adunat 15% din voturi şi a obţinut cu doar şapte scaune mai puţin decât primul partid al ţării.
Ca şi cum nu ar fi deajuns, în iulie, preşedinţia rotativă a UE a revenit Belgiei, o ţară în care tensiunile dintre flamanzii de limbă olandeză şi valonii francofoni împiedică încă formarea unui guvern de coaliţie viabil, chiar când alegerile au avut loc în iunie trecut. Deci statul acum însărcinat cu conducerea proiectul european suferă întocmai de problemele de naţionalism pe care UE trebuie să le elimine. Iată ce spune multe despre starea Uniunii!
Re-naţionalizarea peisajului politic european este în primul rând o consecinţă a schimbării de generaţii. Pentru europenii care au crescut în timpul al doilea război mondial sau în timpul războiului rece, proiectul european era o modalitate de a scăpa de un trecut criminal. Lucrurile sunt diferite pentru tinerii europeni de astăzi : potrivit unui sondaj recent, francezii care consideră UE ca fiind o garanţie a păcii pe continent sunt aproape de două ori mai numeroşi în categoria de peste 55 de ani decât printre cei de mai puţin de 36 de ani. Nu este deci surprinzător faptul de a vedea noii lideri europeni vorbind despre Europa în termeni de calcul cost-beneficiu şi nu ca un articol de credinţă.
Între timp, cerinţele pieţei mondiale, adăugate la criza financiară, exercită mari presiuni asupra statelor- providenţă din Europa. Într-o vreme în care vârsta de pensionare creşte şi pensiile descresc, UE este adesea folosită pe post de ţap ispăşitor. În Franţa, de exemplu, campaniile anti-europene au condamnat în mare măsură atacurile "anglo-saxone" ale UE împotriva statului bunăstării şi au avertizat împotriva "instalatorului polonez" venit să fure pâinea de la gura francezilor prin deschiderea pieţei europene ale muncii.
Insă Europa încearcă să temporizeze
A câştiga timp este probabil ceea ce Europa are mai bun de făcut. UE pare totuşi sortită să-şi continue declinul, ceea ce va avea de asemenea implicaţii în afara Europei. Administraţia Obama şi-a exprimat deja nemulţumirea faţă de o Europă din ce în ce mai ştearsă pe plan internaţional. "Dacă demilitarizarea Europei, unde o mare parte a populaţiei şi a politicienilor sunt ostili forţei militare şi riscurilor pe care aceasta le implică, era o binecuvântare în secolul 20, ea a devenit un obstacol în calea realizării unei păci şi unei securităţi durabile în secolul 21", deplânge Robert Gates, secretar american pentru apărare, în timpul unei reuniuni NATO în luna februarie. Într-un moment când Statele Unite încearcă să-şi reducă datoriile şi să ofere puţin răgaz forţelor lor armate, Washington va cântări din ce în ce mai mult valoarea aliaţilor săi în funcţie de ajutorul pe care aceştia îl pot aduce. În cazul Europei, acesta nu este mare şi continuă să scadă.
Europenii nu sunt gata să reia războiul, ei au pierdut gustul conflictelor armate. Încet dar sigur, scena politică europeană va deveni din ce în ce mai puţin europeană şi din ce în ce mai naţională, până când UE n-o să mai aibă din uniune decât numele. Unii nu văd aici o mare pierdere, dar într-o lume care are nevoie cu disperare de influenţa, puterea şi bogăţia combinate ale UE, revenirea la o Europă fragmentată şi închisă pe ea-însăşi ar fi o pleznitură istorică.
Cu şaizeci de ani în urmă, Jean Monnet, Robert Schuman şi Konrad Adenauer erau părinţii Europei. Astăzi, Europa are nevoie de o nouă generaţie de lideri în stare să sufle viaţă într-un proiect grav ameninţat cu dispariţia. Pentru moment sunt de negăsit.
