Într-unul dintre ultimele sale interviuri înainte de cădere, Nicolae Ceauşescu a fost întrebat de către un jurnalist occidental cum justifica faptul că cetăţenii români nu puteau călători liber în străinătate, deşi libertatea de circulaţie era garantată de constituţie. Răspunsul lui a fost demn de cea mai fină tradiţie a sofismelor staliniste: adevărat, Constituţia garantează libertatea de circulaţie, dar garantează de asemenea dreptul la un cămin sigur şi prosper. Deci avem aici un potenţial conflict de drepturi: dacă cetăţenii români ar fi lăsaţi să părăsească ţara, atunci ar fi pusă în pericol prosperitatea patriei lor. În acest conflict, trebuie făcută o alegere, iar dreptul la o patrie prosperă şi sigură capătă clar prioritate...

Se pare că acest spirit dăinuie cu bine şi în Slovenia de astăzi. Luna trecută Curtea Constituţională a hotărât că un referendum privind crearea unei "bad bank" [bancă "rea", instituţie care răscumpără activele toxice] şi a unui fond suveran de investiţii ar fi neconstituţional – practic interzicând un vot popular pe această temă. Referendumul fusese propus de către sindicate, care contestau politica economică neoliberală a guvernului – propunere care obţinuse suficiente semnături pentru a face obligatorie.

"Banca rea" era în idee o instituţie unde se puteau transfera aşa-zisele credite neperformante ale băncilor ţării, care ar fi fost astfel salvate pe banii statului (adică pe spinarea contribuabililor), măturând sub preş şi orice anchetă serioasă despre vinovaţii acestor active toxice. Această măsură, despre care s-a dezbătut timp de luni de zile, era departe de a fi fost unanim acceptată, chiar şi în rândul specialiştilor financiari. Deci de ce trebuia interzis referendumul?

În 2011, când guvernul lui Giorgios Papandreou, în Grecia, a propus un referendum cu privire la măsurile de austeritate, Bruxelles a panicat, dar acolo nimeni nu a îndrăznit să-l interzică în mod direct.

Un public necalificat

Potrivit Curţii Constituţionale din Slovenia, referendumul "ar fi provocat consecinţe neconstituţionale". Cum? Curtea nu a contestat dreptul constituţional la un referendum, dar a susţinut că executarea acestuia ar pune în pericol alte valori constituţionale cărora trebuie să li se acorde prioritate în toiul unei crize economice: funcţionarea eficientă a aparatului de stat, în special în jurul creării condiţiilor pentru creştere economică; împlinirea drepturilor omului, în special drepturile la securitate socială şi la libera iniţiativă economică.

Pe scurt, proiectând consecinţele referendumului, curtea pur şi simplu a considerat drept postulat faptul că a nu se supune dictatelor instituţiilor financiare internaţionale (sau a nu răspunde aşteptărilor acestora) poate conduce la criză politică şi economică, şi este aşadar neconstituţional. Pe şleau: fiindcă îndeplinirea acestor dictate şi aşteptări este condiţia pentru menţinerea ordinii constituţionale, atunci ele au prioritate faţă de constituţie (şi eo ipso suveranitatea statului).

O tendinţă globală de a îngrădi democraţia

Slovenia este poate o ţară mică, dar această decizie este un simptom al unei tendinţe globale întru îngrădirea democraţiei. Ideea este că, într-o situaţie economică complexă, ca cea de astăzi, masa populară nu este considerată calificată să decidă – cetăţenii nu sunt conştienţi de consecinţele catastrofale care ar urma dacă cererile lor ar fi ascultate. Această argumentaţie nu este nouă. Într-un interviu televizat în urmă cu vreo doi ani, sociologul Ralf Dahrendorf a subliniat o legătură de cauzalitate între creşterea neîncrederii în democraţie şi faptul că, după fiecare schimbare revoluţionară, drumul către o nouă prosperitate trece printr-o "vale a plângerii". După destrămarea socialismului, nu se putea trece direct la abundenţa unei economii de piaţă dezvoltate: mai întâi trebuia să fie demontat modelul socialist al statului bunăstării, cert limitat, dar funcţional, iar aceşti primi paşi erau inevitabil dureroşi.

Acelaşi lucru este valabil şi pentru Europa Occidentală, unde trecerea de la modelul statului bunăstării de după Al Doilea Război Mondial către noua economie globală implică renunţări dureroase, mai puţină securitate socială, mai puţine garanţii de plasă de siguranţă socială. Pentru Dahrendorf, problema este amplificată de simplul fapt că acest pasaj dureros prin "valea plângerii" durează mai mult decât perioada medie dintre alegeri, prin urmare ispita de a amâna schimbările anevoioase în favoarea câştigurilor electorale pe termen scurt este mare.

Pentru el, aici paradigma este dezamăgirea stratului important de naţiuni post-comuniste faţă de rezultatele economice ale noii orânduiri democratice: în zilele glorioase ale lui 1989, acestea asociau democraţia cu belşugul societăţilor occidentale de consum; iar 20 de ani mai târziu, fiindcă belşugul tot nu a sosit, ele dau acum vina chiar pe democraţie în sine.

Din păcate, Dahrendorf se concentrează mult mai puţin pe ispita opusă: dacă majoritatea opune rezistenţă schimbărilor structurale necesare în economie, oare nu ar fi una dintre concluziile logice ca, pentru măcar un deceniu, o elită luminată să ia puterea, chiar şi prin mijloace nedemocratice, pentru a pune în aplicare măsurile necesare şi a turna astfel fundaţiile unei democraţii cu adevărat stabile?

Democratizarea prematură naşte despotism politic

În jurul acestui subiect, jurnalistul Fareed Zakaria a subliniat că democraţia nu poate decât să "prindă din urmă" în ţările dezvoltate din punct de vedere economic. Dacă ţările în curs de dezvoltare sunt "prematur democratizate", rezultatul este un populism care sfârşeşte printr-o catastrofă economică şi prin despotism politic – nu este de mirare că astăzi ţările din lumea a treia, cu cel mai mult succes economic (Taiwan, Coreea de Sud, Chile), au adoptat democraţia pe deplin numai după o perioadă de conducere autoritaristă. Şi, mai departe, această linie de gândire nu oferă cel mai bun argument pentru legitimizarea regimului autoritar din China?

Ceea ce este nou astăzi este că, odată cu criza financiară care a început în 2008, această neîncredere faţă de democraţie – care se mărginea odinioară la lumea a treia sau sau la ţările post-comuniste în curs de dezvoltare – câştigă teren şi în occidentul dezvoltat: sfaturile infatuate date altora, în urmă cu un deceniu sau două, ni se potrivesc acum nouă-înşine.

Se poate cel puţin spune că această criză a adus dovada că nu poporul, ci înşişi experţii sunt cei care habar n-au ce fac. În Europa Occidentală asistăm efectiv la o incompetenţă crescândă a elitei conducătoare – ei ştiu din ce în ce mai puţin cum să conducă. E suficient de constatat felul în care Europa gerează criza grecească: pune presiuni asupra Greciei pentru ca aceasta să-şi ramburseze datoriile, dar în acelaşi timp îi ruinează economia impunându-i măsuri de austeritate, împingând-o astfel către imposibilitatea de a-şi mai plăti vreodată datoriile.

Unde nu e cap, vai de picioare

La sfârşitul lunii octombrie a anului trecut, FMI a lansat un studiu care arată că pierderile economice în urma măsurilor agresive de austeritate ar putea fi de trei ori mai mari decât se calculase iniţial, anulând astfel de la sine propriul său sfat de austeritate drept soluţie în criza din zona euro. Acum FMI recunoaşte că a forţa Grecia sau alte ţări împovărate cu datorii să-şi reducă deficitele prea repede ar fi contraproductiv, dar numai după ce sute de mii de locuri de muncă au fost distruse din cauza unor astfel de "greşeli de calcul".

Şi de aici izvorăşte adevăratul mesaj al protestelor populare din întreaga Europă, zise "iraţionale": protestatarii ştiu foarte bine ceea ce nu ştiu, ei nu pretind să aibă răspunsuri rapide şi uşoare, dar ceea ce le şopteşte instinctul lor este totuşi extrem de adevărat – şi anume că nici cei de la putere nu ştiu ce fac. Astăzi, în Europa orbilor, împăraţii sunt tot orbi.