Ironia este delicioasă. Casa Europei din Smith Square, unde Comisia Europeană şi Parlamentul European au birourile lor comune din Londra, este chiar clădirea – fostul birou central al Partidului Conservator – unde Margaret Thatcher şi-a sărbătorit victoriile în alegeri.

Deci erau o grămadă de fantome la petrecere când troica eminenţilor eurofili britanici a ales Casa Europei pentru lansarea campaniei lor pentru Da. Ken Clarke (conservator, ministru fără portofoliu), Lord Mandelson (laburist, fost comisar UE şi specialist în comunicare) şi Danny Alexander (liberal-democrat, secretat şef al Trezoreriei) conduc împreună Centrul pentru Influenţa Britanică, [The Centre for British Influence], care va pleda cauza rămânerii Marii Britanii în interior – când, sau dacă David Cameron reuşeşte să-şi ţină promisiunea pentru un referendum In/Out în Uniunea Europeană.

Să vorbim, deci, despre profilul său. Chiar şi numele, The Centre for British Influence, ne face să ne gândim la o filială a Ukip (Partid independentist, eurosceptic). Există organizaţii anti-UE în mod făţiş, care au nume mai eurofile totuşi. Dacă CBI – o nefericită, sau poate deliberată găselniţă – va fi nucleul unei viitoare campanii pentru Da, asta seamănă puternic cu o acţiune de lobby deghizat. Să se considere oare că o abordare mai puţin tăioasă este singura care i-ar convinge pe britanci să înţeleagă mesajul pro UE?

Un bilet de intrare în civilizaţie

În realitate, strategia nu este poate atât de rea. Mai întâi pentru că sondajele, până de curând, arătau o creştere a sentimentului eurofil doar când subiectul nu se găsea pe primele pagini, apoi pentru că influenţa UE asupra Marii Britanii este atât de graduală că este abia perceptibilă. Or, dacă ne întoarcem la cei 40 de ani scurşi, ne dăm seama că ea a fost considerabilă, şi aproape mereu benefică.

Un număr mare de beneficii ale apartenenţei la UE sunt tangibile, şi Marea Britanie nu a fost exclusă. Există ajutoare în favoarea proiectelor de infrastructură, pe care – contrar celor mai multe ţări europene – alegem să nu le menţionăm pe panourile de pe şantiere. Și există pletora de norme comune de respectat care ne plasează de facto într-un bloc care a devenit o putere de reglementare mondială. Euroscepticii văd aici “hârţogăraie” bruxeleză; poate că ar fi mai bine să vedem în asta un bilet de intrare în civilizaţie.

Dar cea mai mare schimbare pozitivă a acestor patru decenii de apartenenţă la UE este legată de perspectivele de viitor generale ale ţării. Mai ales, expunându-i pe britanici celorlalţi europeni şi viceversa, Uniunea Europeană ne-a făcut să conştientizăm mai bine, individual şi în mod colectiv, modul în care ceilalţi europeni procedau şi, de asemenea, ce puteam să îmbunătăţim.

Ea a favorizat schimburile până într-un punct pe care mulţi dintre noi nici măcar nu îl bănuiesc. Alăturaţi-vă cozii pentru Eurostar la gara Saint-Pancras sau la ghişeul easyJet în cele mai multe aeroporturi ale ţării şi veţi vedea o lume europeană care vă pare naturală şi familiară dar care nu ar fi fost cu doar o generaţie în urmă.

Întoarcerea la provincialism

Diferenţa nu ţine de gastronomie sau de cafea, nici de intrarea pe piaţă a Zara sau Novotel – chiar dacă UE ne-a îmbunătăţit viaţa sub toate aceste aspecte. Ea nu ţine nici de limbă ca atare; britanicii sunt mândri în mod prostesc de lipsa lor de speranţă în privinţa învăţării de limbi străine. Ceea ce s-a schimbat, este conştientizarea şi acceptarea noastră a diferitelor accente şi moravuri din Uniune.

În şcoala primară, îmi amintesc că o fată din clasa mea plecase să-şi petreacă vacanţa în Spania. Era o asemenea noutate încât profesorul ne-a pus să construim machetele unei arene pentru coride. Și acum? Nu ne putem întoarce la acest provincialism. Nu doar pentru că acum, conştiinţa europeană este ancorată în spiritele noastre – chiar şi în cel al lui Nigel Farage [șeful Ukip] – dar şi pentru că prietenii şi vecinii noştri vor face tot posibilul să prevină acest lucru.

De la începutul polemicii asupra referedumului britanic, acum aproape un an, nu mai număr diplomaţii de la Londra care m-au întrebat cu un aer serios şi neliniştit dacă e cu adevărat posibil ca Marea Britanie să părăsească UE. Printre ei se găseau europeni, bineînţeles, dar şi chinezi, japonezi, ruşi şi, mai ales, americani. Avertizarea lui Philip Gordon, de la departamentul de stat american, urmată de apelul telefonic al lui Barack Obama către David Cameron – făcut public de Casa Albă – ar fi trebui să disipeze toate îndoielile referitoare la acest subiect.

Forţa Marii Britanii, influenţa sa pe plan internaţional şi identitatea sa din secolul XXI sunt percepute de lumea exterioară ca fiind, mai presus de orice, europene. Este modul în care ne văd ceilalţi. Este de asemenea, modul în care se vor vedea britanicii de mâine, în adâncul lor.