Nimeni nu poate acuza viitorul guvern de a nu-şi fi ţinut promisiunile faţă de tinerii italieni, pentru simplul motiv că nu a făcut niciuna. Noii alegători sunt pentru moment uitaţi în campania electorală. Politica seamănă cu o discotecă păzită de bodyguarzi care le blochează intrarea.

Cele cinci coaliţii concurente par ieşite de-a dreptul din Gangnam Style: se agită, gesticulează, dau din şolduri, se îmbulzesc pentru a ajunge sub lumina reflectoarelor. Tinerii italieni se uită înăuntru pe ferestruică şi lasă comentarii consternate pe reţelele sociale. Tentaţia abstenţiunii este puternică, dar a se abţine înseamnă a da apă la moară detractorilor lumii politice, care atât aşteaptă.

Lumea politică nu reacţionează

Reţelele sociale tradiţionale se destramă încetul cu încetul. Familiile şi-au secat rezervele de răbdare şi de bani. Magazinele de răscumpărare a aurului, piaţa imobiliară şi evoluţia consumului de bunuri durabile sunt bune indicatoare. Rata şomajului în rândul tinerilor activi (15-24 de ani) a ajuns la 37%, cel mai ridicat nivel din 1992. Şi aceasta este o medie naţională. Situaţia este şi mai catastrofică în sudul Italiei. În zece ani, procentajul de tineri italieni cu educaţie superioară care pleacă să-şi caute norocul în străinătate a crescut de la 11 la 28%.

În faţa unor fenomene de asemenea amploare, am fi îndreptăţiţi să ne aşteptăm la vreo reacţie din partea lumii politice; să-şi pună întrebări, să ia decizii, să pună la cale strategii şi măsuri concrete. Nicio ţară nu îşi poate în mod rezonabil permite să sacrifice o întreagă generaţie. Aşteptări zadarnice: candidaţii noştri se sfâşie între ei în privinţa impozitelor şi pensiilor. Ei se adresează numai celor care lucrează, sau care au lucrat vreodată. Se pare că pentru ei ceilalţi, care riscă să nu-şi poată niciodată găsi de lucru, nu contează. Generaţia de mai puţin de treizeci de ani este pe cale să devină străvezie. Iar frustrarea ar putea deveni, cu timpul, furie, cu consecinţe dramatice. Semnele prevestitoare sunt deja vizibile.

Bulimia televizuală a veteranilor politicii – Silvio Berlusconi, Mario Monti, Pier Luigi Bersani (PD, Partidul Democrat, stânga) – ar putea fi, cu timpul, văzută ca o provocare. Apariţiile TV ale lui Antonio Ingroia (judecător anti-mafia în fruntea listei Revoluţiei Civice, la stânga PD-ului) se transformă în meciuri de box; departe de ecrane, Beppe Grillo(Mişcarea 5 Stele) nu este nici el mai breaz. O impresie de déjà vu şi déjà auzit. Italia politică din 2013 seamănă cu micul oraş din Groundhog Day unde, în fiecare dimineaţă, protagonistul, interpretat de Bill Murray, este condamnat să retrăiască aceeaşi zi.

Nu daţi pe pere piloţii de mâine

Osârdniciile tinereşti ale guvernului Monti s-au mărginit la reintroducerea uceniciei şi la o "agendă digitală" [măsuri în favoarea inovării şi a digitalizării datelor administrative] greu de implementat. Mişcarea 5 Stele oferă o "alocaţie de şomaj garantată", fără a vorbi despre finanţarea acesteia. Dreapta, care evită subiectul, a eliminat tinerii de pe listele lor pentru a face loc gărzii pretoriene a şefului. Stânga, deşi prezintă câteva feţe noi, nu propune nicio măsură radicală în privinţa tinerilor săi concetăţeni. Împrumutul de onoare evocat de Anna Finocchiaro [fost ministru al Egalităţii de Şanse] este doar o frecţie la picior de lemn, într-un moment în care avem nevoie de flexibilitate la angajare şi concediere.

Dacă dorim o autoritate nouă şi viguroasă la cârma Italiei, hai să nu ţinem pe tuşă piloţii de mâine: ei ne vor abandona pe marginea drumului, şi vor avea dreptate. Şi mai ales, hai să nu ne prefacem că vrem să-i ajutăm, atunci când nu suntem dispuşi să facem nicio concesie.