La doi ani de la fondarea Uniunii pentru Mediterana (UPM), este clar că politica mediteraneană a Europei se împotmoleşte încetul cu încetul. Marile proiecte anunţate cu multă fanfară în iulie 2008 – curăţarea poluării din Marea Mediterană, dezvoltarea autostrăzilor maritime pentru a facilita comerţul, programul comun de protecţie civilă pentru a preveni catastrofele naturale, dezvoltarea energiei solare, crearea unei universităţi euro-mediteraneene şi iniţiativa mediteraneană de dezvoltare a întreprinderilor – par acum din ce în ce mai îndepărtate.

Preşedinţia spaniolă a Uniunii Europenenu a reuşit să relanseze procesul, nici să prevină eşecul Conferinţei privind apa la Barcelona(din 13 aprilie) sau amânarea summit-ului UPM. Dezamăgirea nu vine doar din ne-executarea unor lucrări concrete, întrucât există întotdeauna scuze bune pentru problemele materiale, ci mai ales din faptul că totul se petrece ca şi cum proiectul însuşi, ideea generală, orizontul aureolat cu speranţă al unei Mări Mediterane solidare, ar fi zadarnic. Într-un cuvânt : entuziasmul a dispărut.

Din ce motive ? Primul, ca întotdeauna, este conflictul israelo-palestinian, care paralizează în general tot şi poate conduce orice acţiune la eşec. Este un conflict cu implicaţii la nivel mondial, în care Europa nu are o mare greutate. Iar relaţiile euro-mediteraneene vor fi dependente de acesta încă mult timp.

Nicio orientare strategică a Europei

Al doilea motiv este lipsa unui proiect serios al Uniunii Europene în Marea Mediterană. Este acum evident că planul de a crea o zonă de comerţ liber elaborat la Barcelona în 1995 (care trebuia să se concretizeze în 2010) nu era un proiect de dezvoltare solidară. De asemenea, axele definite de către UPM nu pot fi considerate ca fiind o adevărată reorientare strategică a Europei. Acestea dau mai curând impresia de a fi un rău mai mic după împotmolirea procesului de la Barcelona.

La acestea se adaugă acum un nou element, legat de criza economică mondială şi consecinţele acesteia în Europa. Europa este pe cale de a se transforma văzând cu ochii. Proiectul european este în criză, ideea unei Uniuni Europene politice pare să se fi spulberat, iar criza monedei euro a demonstrat fragilitatea solidarităţii între naţiunile europene. Va trebui acum să aşteptăm (între trei şi cinci ani) înainte ca viitorul economic şi financiar al UE să se însenineze.

Dar dinamicile geopolitice, care urmează mai mult sau mai puţin teorema lui Napoleon, potrivit căruia "o ţară are politica geografiei sale", îşi impun deja din nou legea. Germania împărtăşeşte un spaţiu "mitteleuropean" din ce în ce mai restrâns cu restul Europei. Ea îşi întoarce chiar privirile spre est, spre Rusia, unde viitorul intereselor sale de putere continentală este în joc. Franţa, care a sărit în ajutorul Greciei şi Spaniei în primul rând din interese bancare, dar al cărei interes evident ar fi de a întări legăturile cu ţările din sudul Europei, pare pentru moment fără grai.

Ţările din Sud trebuie să se descurce singure

Ultimul motiv este situaţia ţărilor din Sudul şi Estul şi Mării Mediterane. Turcia a bătut mult timp la uşa Europei, şi Europa s-a făcut mult timp că nu aude. Turcia pare acum, încet dar sigur, să-şi schimbe strategia. Ea se fortifică din ce în ce mai mult într-o poziţie de putere regională, capabilă să joace un rol independent în Marea Mediterană şi chiar şi în Asia de Vest. Turcia ştie că este de asemenea argumentul cel mai bun pentru a îndemna Europa să aibă mai multă consideraţie pentru ea.

Criza actuală a UE poate fi o oportunitate de relansare a procesului de aderare a Turciei ? Nu, dacă Europa decide să se reorganizeze în cercuri concentrice, cu un nucleu de ţări în zona euro şi ţări europene în afara acestei zone. Da, dacă Europa, la apogeul crizei monedei euro, optează pentru a forma o zonă întinsă de comerţ liber integrată şi originală. Un fel de piaţă unică fără monedă unică, dar cu o monedă comună (diferenţa nu este anecdotică, precum ştiu bancherii), ca cea pe care am avut-o între 1993 şi 1999, înainte de crearea euro-ului. Turcia şi-ar avea atunci locul, important şi solid. Un lucru este sigur, anume că economia mediteraneană şi stabilitatea politică a regiunii ar beneficia enorm de intrarea Turciei în UE, aşa cum este. Trebuie să consolidăm această opţiune.

Dar cele mai grele probleme sunt ridicate de situaţia ţărilor din sudul Mării Mediterane. Este clar pentru toţi că Europa nu mai poate fi motorul central al dezvoltării ţărilor din Maghreb şi Mashrek. Ea poate ajuta aceste ţări să se integreze în repartiţia inegală a locurilor de muncă şi producţiei în Marea Mediterană, dar nu este un panaceu pentru dezvoltarea lor. Ele trebuie să se asume ele însele. Şi nu vor putea face acest lucru decât dacă sunt capabile de a forma blocuri regionale viabile, coerente şi solidare.