Ceea ce este sigur, în aceste alegeri, este că Beppe Grillo a câştigat. Şi este prea puţin spus. Urnele au produs o revoltă masivă împotriva elitelor. Cel puţin un alegător din patru a votat cu lista electorală a comicului, iar mulţi italieni nici măcar nu au exprimat opiniile institutelor de sondare, considerate şi ele ca fiind parte a elitelor. Şi nu trebuie să credem că totul trece prin stomac, deşi, cu cât stomacul este mai gol, cu atât se intensifică starea de revoltă. Există şi sentimente, nu resentimente. Există speranţa disperată că parlamentarii Mişcării 5 Stele, [partidul lui Grillo], ar fi diferiţi, că nu îşi umplu buzunarele şi că, în primul rând, îi ascultă: ceilalţi nici măcar nu mai ascultă.

Este ca şi cum, de la mii de birouri, s-au ridicat strigătele miilor de singuratici conectaţi între ei prin cablurile calculatoarelor. O emoţie virtuală care, cu timpul, a devenit o manifestare de protest reunind indivizi care se simt neînţeleşi şi sunt dominaţi de umbra surdă a numeroaselor centre de interes: casta politicienilor, a jurnaliştilor, bancherilor, a activiştilor politici.

O doză potrivită de utopie

Fiecare membru al comunităţii lui Beppe Grillo are propria poveste şi propriul eşec: unii au pierdut locurile de muncă şi nu au mai găsit altele, alţii au pierdut încrederea în viitor, în stat şi în entităţile intermediare, de genul partidelor şi sindicatelor. Ei nu urăsc politica, ci pe cei care fac această meserie de prea mult timp fără a avea competenţă sau autoritate morală.

În jurul acestor singurătăţi dezamăgite, exista o lipsă de atenţie pe care Beppe Grillo a reuşit să o acopere. Iniţial primind înjurături, apoi făcând o serie de propuneri concrete şi având o doză potrivită de utopie. A creat peisaje pe care fiecare a putut să le coloreze după propriile dorinţe. Din punctul de vedere al compoziţiei sociale, mişcarea lui Grillo este o franciză: la Torino există mişcări alternative care vor să înlăture sistemul capitalist; la Bergamo sunt patroni de IMM-uri care au relaţii speciale cu autorităţile fiscale; la Palermo există oameni disperaţi şi alergici la orice formă de reprimare, publică sau privată. Oriunde exista ceva rău, Grillo a pus la dispoziţie o modalitate şi o personalitate – ale sale.

Politicienii profesionişti nu au ştiut sau nu au putut să ofere o variantă alternativă. Ar fi fost suficient să treacă la acţiuni de autoreformă – reducerea unor costuri, diminuarea numărului parlamentarilor, o campanie electorală care să nu se bazeze doar pe cifre, ci să abordeze şi probleme de mediu, de nivel de trai, de viitor. Dimpotrivă, ei au debitat cifre seci, au discutat de cancelarul german Angela Merkel şi au vociferat metafore de neînţeles, pierduţi în propriul univers.

Pe Pământ, nu mai rămăsese decât un impresar bătrân cu buzunarele pline de tichete-cadou pentru lumea viselor şi un bufon care a studiat atât de bine mecanismul de seducţie practicat de Silvio Berlusconi încât a reuşit să îl depăşească. Beppe Grillo a ales limbajul spectacolului, singurul pe care italienii par să îl mai înţeleagă, după 20 de ani de vid politic.

Dar a folosit limbajul spectacolului pentru a transmite lucruri serioase, ajutat în acest sens de popularitatea sa, de energie şi chiar de lipsuri. Chiar şi selecţia candidaţilor puţin cunoscuţi şi puţin reprezentativi s-a dovedit a fi un punct forte. Dacă, dintre numeroasele oferte politice, singura care a dat rezultate este a lui, acest lucru s-a întâmplat şi pentru că – spre deosebire de actualul premier tehnocrat Mario Monti şi de fostul judecător Antonio Ingroia – Grillo nu a recurs la pseudo-personalităţi, la tehnocraţi reci sau la personalităţi desuete.

De dreapta sau de stânga?

Printre susţinătorii lui Beppe Grillo găsim toate categoriile de oameni: de la visători pragmatici la victimizaţi cronici. Dar, printre numeroşii alegători care s-au hotărât în ultimul moment, cred că există o fuziune între două tipuri de temperament aparent opuse. Pe de o parte, dorinţa pasională de prăbuşire a sistemului, în speranţa că o nouă clasă de lideri va putea scoate din ruine diversele categorii sociale. Pe de altă parte, calculul raţional care constă în trimiterea în Parlament a unor extratereştri cu capete ovale care să îi supravegheze atent pe escrocii aflaţi la putere.

Şi acum? Mişcarea serioşilor politicieni de control este atât de nouă încât este necunoscută şi pentru cei care au votat cu ea. Grillo este maestrul absolut al acestei echipe sau oare este doar arbitrul care veghează la respectarea regulilor şi care decide eliminările? Oare parlamentarii vor primi ordine de la el sau, după cum dau ei asigurări, doar de la internauţi, cărora le vor prezenta spre aprobare toate propunerile, de la cea privind un improbabil acord pentru formarea guvernului la numele viitorului preşedinte al ţării?

Singura întrebare absurdă care poate fi formulată este dacă Mişcarea 5 Stele este de dreapta sau de stânga. Beppe Grillo nu a luat voturi de la alte partide. S-a limitat la mobilizarea celor abandonaţi de alte formaţiuni politice. Iar data viitoare aceştia ar putea fi chiar mai numeroşi.