Victoria copleşitoare a lui Beppe Grillo în Italia a reînviorat dezbaterea asupra noţiunii controversate de "populism". În cotidianul nostru, editorialistul Bert Wagendorp lasă de înţeles că Grillo, "spre deosebire de populişti precum Bart De Wever [în Belgia], Geert Wilders [în Olanda] şi Silvio Berlusconi", nu provine din rândul partidelor politice existente. Cu alte cuvinte: fiind un adevărat outsider, Grillo nu pare să facă parte din familia populistă. Dar aici Wagendorp uită importanţa ideologiei în definiţia populismului. Potrivit definiţiei ideologice a acestui "curent", Grillo este totuşi aproape chintesenţa populistului: cineva care prezintă întreaga clasă politică pe post de "adevăratul" duşman al poporului.

Unele forme de populism sunt fasciste

Şi totuşi, prin acelaşi raţionament ideologic, Grillo nu poate fi definit doar drept populist. Populismul este într-adevăr un fenomen deosebit de polimorf, care poate rezulta din interpretări foarte diferite ale "poporului". În teorie, se pot distinge două poziţii extreme. Pe de o parte, "poporul" poate fi reprezentat ca fiind o unitate metafizică şi morală, care continuă să prezinte aceleaşi însuşiri de-a lungul veacurilor. Acest popor trebuie să fie protejat împotriva duşmanilor dinafară şi de influenţele străine, şi poate fi bine reprezentat de un lider carismatic.

La celălalt capăt al acestui spectru politic se află abordarea potrivit căreia poporul este suma a milioane de cetăţeni liberi, fiecare dintre aceştia nutrind propriile sale aspiraţii şi proiecte, care nu ar trebui să fie contracarate de reguli şi legi inutile. Un populism care se poate grefa în întregime pe prima interpretare etnică a noţiunii de "popor" poate fi calificat drept fascist. În schimb populismul construit pe a doua abordare poate mai degrabă fi numit libertar.

Imaginea ideală a unui popor finlandez

Practic toate mişcările populiste actuale combină aspecte ale ambelor variante, dar în intensităţi foarte diferite. Din denumirea partidului lor, s-ar putea deduce că Adevăraţii Finlandezi ai lui Timo Soini se apropie mai mult de prima variantă. Acest partid politic este într-adevăr bazat pe imaginea ideală a unui popor finlandez care trebuie să fie protejat de influenţele externe precum căsătoria gay, limba suedeză şi imigraţia nord-africană. Mobilizarea condusă de acest partid în jurul acestor idealuri şi măsurile concrete pe care le propune sunt totuşi prea moderate pentru ca să i se poată lipi eticheta de "fascist".

De partea sa, Geert Wilders a scos mult mai mult la iveală aspectul libertar al populismului în numele partidului său, Partidul Libertăţii. Ceea ce corespunde de exemplu cu atitudinea pozitivă a acestui partid faţă de homosexualitate, ca parte a unei moşteniri luminate. Cu toate acestea, noţiunea de "Olanda noastră" este reprezentată ca fiind o unitate mistică, care trebuie să facă faţă atât "celor de la Bruxelles" cât şi "creşterii în putere a islamului".

Partidul maghiar Fidesz suferă de asemenea de acest tip de ambiguitate. Pe când numele acestuia era iniţial o abreviere pentru Tinerii Democraţi Liberi, acum evocă doar cuvântul latin pentru fidelitate [fides]. Romii maghiari, printre alţii, resimt pe pielea lor zi cu zi efectele acestei fidelităţi faţă de "adevăratele" valori maghiare.

Grillo pentru o "democraţie electronică"

Mişcarea 5 Stele a lui Grillo corespunde şi mai mult lungimilor de undă libertare a spectrului populist decât mişcările sus-citate. Este adevărat că blogul său şi discursurile sale sunt presărate din belşug cu referinţe la Italia eternă care este în sfârşit pe punctul de a renaşte, dar în acelaşi timp se dovedeşte alergic faţă de excesele extrem de naţionaliste precum cele ale lui Timo Soini şi Viktor Orbán. El pledează, cert, pentru necesitatea de a stăvili imigraţia, dar nu îşi bazează poziţia pe islamofobie sau temerile de pierdere a valorilor italiene. Pledoaria lui în favoarea "democraţiei electronice" este grăitoare în această privinţă. În loc de a defila în spatele unor lideri sau simboluri, [el consideră] că italienii trebuie să se exprime masive prin intermediul internetului.

Această clasificare ridică de asemenea întrebarea: unde trebuie plasat Bart De Wever în acest spectru? Desigur, el este moştenitorul unei tradiţii care preţuiau o variantă etnică a naţionalismului. Dar pentru moment De Wever nu afişează încă mici steaguri cu leul flamand pe plăcuţele străzilor oraşului său [Anvers], deşi a dat întotdeauna bine de înţeles că vrea să ajungă la o comunitate de etnie omogenă cu frontiere externe puternice.

Datorită istoriei comunitare, De Wever nu este obligat să se vândă drept populist. El se poate defini drept un executant al unui proces de formare [a unui stat neterminat] mai degrabă decât ca purtător de cuvânt al poporului împotriva unei clase politice corupte.