Victoria listei lui Pepito Grillo (aşa cum s-a tradus întotdeauna în Spania personajul lui Pinocchio de Collodi) la recentele alegeri italiene a adus în prim plan reapariţia populismului ca efect al contradicţiilor între capitalism şi democraţie, care au deschis o criză politică ce a venit ca o consecinţă a speculaţiei financiare.

Secvenţa am văzut-o deja în Grecia, când sistemul său de partide s-a dărâmat în faţa presiunii pieţelor aducând beneficiu electoral pentru două populisme antisistem de semn opus (cel de extremă dreapta Zori Aurii şi Syriza, stânga radicală), după o perioadă de excepţie sub guvern tehnocrat de strictă obedienţă financiară.

De aici imediata întrebare care ne vine în minte: ar putea să se întâmple în Spania ceva asemănător când se convoacă primele alegeri, adică în 2015 sau chiar înainte dacă se prăbuşeşte actualul partid de la putere? Există semne, într-adevăr, că actualul model democratic va traversa o profundă criză politică, foarte acutizată de gravele efecte sociale ale nedreptei ajustări fiscale. Catalonia se independizează de facto în timp ce partidul său majoritar se prăbuşeşte din punct de vedere electoral.

Mobilizări masive

Partidul Socialist ameninţă să se dividă de asemenea, în timp ce conducerea sa se arată incapabilă să se reorganizeze, să exerseze o opoziţie cu ceva şanse de câştig şi să recupereze un minimum de credibilitate electoral. Partidul de la putere rămas fără credit se clatină între neîncredere şi neputinţă, în fața lipsei de capacitate a conducerii sale de a da socoteală pentru multiplele cazuri de corupţie care îl înconjoară.

Și, între timp, societatea civilă întoarce spatele atât elitei instituţionale precum clasei politice, după cum arată masivele mobilizări ale mareei clasei medii. De aceea nu ar fi deloc ciudat ca la următoarele alegeri să se impună o candidatură populistă, de genul Mişcării 5 Stele (M5S).

Într-adevăr, după cum încep să avertizeze nu puţini observatori, fenomenul Beppe Grillo nu trebuie să se interpreteze de parcă ar fi un flautist al lui Hamelin capabil să-i înşele pe copiii cei inocenţi ci mai degrabă invers: figura aleasă de o mişcare socială pluralistă şi reprezentantă a unei adunări pentru a reuni şi împacheta într-un singur kit toate vocile multiple şi eterogene ale societăţii civile, de respingere a clasei politice.

De fapt, atât prin vârstă şi provenienţă socială (tineri de clasă medie cu studii medii şi universitare) precum şi prin instrumentele de organizare (reţelele sociale) și de mobilizare (ocuparea festivă a pieţelor publice), cel mai mult Mişcarea 5 Stele (moştenitoare a girotoni de acum 10 ani-mişcări de mobilizare din Italia pentru apărarea democraţiei) seamănă cu mişcarea spaniolă a indignaţilor din 15-M şi cu sechelele ei: mişcarea Rodea el Congreso din 15-S (Încercuieşte Congresul), Stop Desahucios (Stop Evacuărilor) a PAH (Platforma pentru Victimele Evacuărilor) şi mareele cetăţeneşti de toate culorile (alb, verde, negru, portocaliu, etc.).

Două feluri de… colesterol

Și, aşa cum se întâmplă în cazul colesterolului, trebuie să facem diferenţa între un populism bun (legat de capitalul social universal care generează încredere pozitivă) şi un populism rău (capital social particular care secretă neîncredere negativă). Populismul rău sau negativ este cel al lui Berlusconi şi ceilalţi generali asemenea: un naş mafiot care îi sechestrează pe susţinătorii săi în beneficiul propriu. Și populismul bun sau pozitiv (teorizat de Ernesto Laclau) este cel reprezentat de girotondi, indignaţii, 15-M şi M5S: o mişcare universală şi integratoare, capabilă să articuleze şi să interconecteze o pluralitate de reţele sociale eterogene pentru a le organiza într-o singură mobilizare colectivă dispusă să pună în comun vocea întregii societăţi civile.

Diferenţa specifică a cazului italian faţă de cel spaniol este existenţa lui Beppe Grillo ca mască teatrală: un purtător de cuvânt colectiv care acţionează ca ventriloc al mişcării sociale. Un rol pe care nu a ştiut nimeni să-l reprezinte în cazul spaniol, şi cam în acest punct ne aflăm.

Mi se va spune că Beppe Grillo este doar un clovn (sau nimic mai puţin, după cum a subliniat candidatul social-democrat german la cancelaria federală). Dar în realitate este un speculat care a pariat pe jocul politicii şi a câştigat. La fel cum speculanţii financiari pariază pe jocul pieţei cu chef să câştige. Așa că, dacă se admite că speculaţia este consubstanţială logicii pieţei financiare, de ce nu s-ar admite că la fel este şi populismul speculant pentru logica democratică a jocului electoral?