Până la urmă, 15 septembrie nu a fost doar un episod. Până la urmă, totul nu se rezuma la Taxa socială unică, urmată de un masacru fiscal. Până la urmă, marea majoritate a portughezilor nu este la cheremul schimbărilor stării de spirit a CDS [democrat creştin, membru al coaliţiei guvernamentale] şi nu mai aşteaptă ca preşedintele Republicii, Aníbal Cavaco Silva, să iasă din profunda sa letargie sau ca, așa numita opoziţie internă a PSD [Partidul Social Democrat al premierului Pedro Passos Coelho, centru-dreapta] să estimeze că a venit în sfârşit şi ora sa. Până la urmă, oamenii au ieşit în stradă în mijlocul unei evaluării a troicii pentru a arăta că nu sunt “poporul blând” pe care îl credeau birocraţii.

În ciuda antipatiei evidente faţă de întreaga clasă politică, manifestaţiile din 2 martie nu au fost antipolitice. Ele au marcat mai mult tristeţea şi decepţia decât cele din septembrie, dar nu au fost încă, disperate. Au fost manifestaţii ce au avut conţinut politic şi în simbolismul lor, au fost încadrate de sentimente democratice. Și asta dacă ţinem cont de situaţia socială pe care o trăim şi de blocajul instituţional cu care ne confruntăm, este extraordinar. Poate că asta nu se poate explica decât prin faptul că democraţia noastră este încă relativ recentă.

Am spus “încă” deoarece, dacă opoziţia nu reuşeşte să aducă un răspuns acestei revolte construind o alternativă credibilă – şi nu limitându-se să pregătească alternanţa sau încercând să capitalizeze sprijin pentru viitoarele alegeri -, următorul pas ar putea fi cu totul altul.

Protestul pensionarilor

Sunt convins că dacă anul următor ceva nou ar apărea în spectrul electoral şi ar fi capabil să entuziasmeze sau să atragă atenţia portughezilor, rezultatul ar fi surprinzător. Acest “ceva” poate fi pozitiv dar este mai probabil să fie inconsistent, ba chiar periculos politic.

Există ceva care sare în ochi când ne referim la manifestaţiile de sâmbătă: vârstele participanţilor. Am remarcat, mai mult decât în cazul celei din 15 septembrie, prezenţa a numeroşi pensionari. În jurul lor se concentrează toate problemele. Problema de a se fi născut şi de a fi crescut într-o ţară înapoiată din punct de vedere social, economic şi cultural. Și de a purta, mai mult ca alţii, povara acestei întârzieri.

Pensiile mizerabile pe care le primesc majoritatea dintre ei, ca dovadă zdrobitoare a ideii în care crede Passos Coelho, şi la care el vrea să adere ţara, potrivit căreia avem un stat al bunăstării prea generos sunt o idee care nu poate veni decât din imaginaţia cuiva care nu cunoaşte ţara decât prin intermediul culiselor partidelor şi a birourilor companiilor prietenilor săi.

Cel mai mult sâmbătă s-a vorbit despre tinerii care emigrează, care sunt în şomaj, care sunt disperaţi. Și de absenţa de perspective pentru nepoţi. Într-o societate precum cea portugheză, unde familia este un fel de stat al bunăstării complementar (sau chiar principal), bătrânii acumulează suferinţa tuturor generaţiilor. Și ei sunt cei mai sacrificaţi.

Împinşi să iasă în stradă

Mulţi pensionari care au ieşi în stradă sâmbătă participau la o manifestaţie pentru prima oară în viaţă. Cu alte cuvinte, au trecut prin dictatură, prin PREC [Procesul revoluţionar în curs, adică tradiţia democratică după revoluţia din 1974] şi prin democraţie fără să recurgă niciodată la acest drept. Și doar acum, la peste 60 de ani şi după 40 de ani de democraţie, s-au simţit împinşi să iasă în stradă.

Trăim un moment de revoltă pacifică înscrisă încă în sistemul politic, aşa cum îl cunoaştem astăzi. Dar a intrat în faza sa decadentă. Dacă lumea politică persistă să nu mai răspundă ţării, lucruri imprevizibile vor avea loc. Cred (sau măcar sper) că ele vor avea loc într-un spaţiu al democraţiei şi fără a o pune sub semnul întrebării. Dar, după doi ani de austeritate şi de mizerie, totul poate să se schimbe. În contestarea socială, schimbarea este deja foarte importantă. Ea nu este doar corporatistă – nici măcar nu este omogenizată – de structurile sindicale şi partizane. Nu mai ştiu dacă e bine sau rău. Este pur şi simplu aşa.

Dacă opoziţia nu reuşeşte să materializeze o alternativă credibilă şi dacă principalul partid al dreptei portugheze intră în dezintegrare, primii care vor profita, că sunt serioşi sau populişti, comedianţi sau oameni de stat, vor putea provoca un seism politic. Pentru că seismul social este pe cale să aibă loc. Fără ca, se pare, instituţiile şi partidele să reacţioneze.