Practic, Grecia nu s-a prăbuşit, iar Europa a început să respire mai uşor. Dar nu pentru mult timp. Alegătorii rebeli din Italia, care au votat cu un miliardar extravagant şi cu un clovn, ne-au reamintit în ce criză profundă se află continentul. Între timp, Franţa acţionează practic singură în Mali, iar Marea Britanie vorbeşte deschis despre părăsirea corabiei europene. Nu este vorba doar despre o criză a monedei europene, ci a sufletului Europei.

Dacă a existat vreodată perspectiva unei Europe unite, aceasta se destramă acum din cauza lipsei de susţinere a diverselor popoare. Fiecare popor are propriile resentimente sau suspiciuni faţă de parteneri. Dar toţi duc lipsă de acelaşi lucru: foarte puţini dintre cetăţenii statelor europene se percep pe ei înşişi în primul rând ca europeni.

Cum se poate întâmpla aşa ceva? Istoria Europei ultimei jumătăţi de secol este descrisă, de obicei, ca o serie de paşi spre un viitor comun. Dar, poate că pentru a înţelege unde ne aflăm acum, proiectul european ar fi trebuit să înceapă mai devreme – nu prin comunitatea formată de Franţa şi Germania în anii 1960, ci prin modelul Europei în deceniul dinaintea calamităţii din 1914.

O atmosferă de creativitate

Din multe puncte de vedere importante, Europa anului 1913 era mai cosmopolitană şi mai europeană decât Europa de acum. Ideile şi naţionalităţile erau combinate şi mergeau în aceeaşi direcţie într-o atmosferă de creativitate. În acel an, mişcarea futuristă a atins punctul culminant, începuturile artei abstracte au fost fixate de Picasso şi Braque, a fost debutul operei lui Igor Stravinski Încoronarea Primăverii, a fost publicată cartea lui Marcel Proust “Du côté de chez Swann” (tradusă în limba română cu titlul “În căutarea timpului pierdut. În partea dinspre Swann”, apărută la Editura Meridiane).

Colaborările pentru aflarea celor mai mari secrete ale ştiinţei traversau frontierele cu uşurinţă. Arhitectura Austriei imperiale şi Franţei republicane a fost imitată în oraşe din centrul şi estul Europei, numite “Mica Vienă” sau “Micul Paris”.

Şi existau mari comunităţi de imigranţi cosmopoliţi – “călători” între culturi, în special evreii din zonele urbane, precum şi minorităţile germane, răspândite în centrul şi estul Europei.

Ulterior, în timpul regimurilor totalitare, cei mai mulţi evrei au fost ucişi, iar germanii – ca şi alte grupuri – au fost trimişi în ţările de origine. Prin masacrele comise, Hitler şi Stalin au contribuit la ştergerea sensului ideii de cosmopolitism din vechea Europă.

Ceea ce face şi mai regretabil momentul care marchează de obicei începerea proiectului european modern – situaţia devastatoare din 1945. Imperativul copleşitor de a reconstrui, accentuat de Războiul Rece, a unit Europa Occidentală, împingând Germania de Vest în centrul scenei.

Elementul unificator: teama

Europenii au prosperat pe o piaţă din ce în ce mai unită. Dar elementul unificator nu a fost optimismul, ci teama. Teama de un nou război între statele europene şi de expansiunea Uniunii Sovietice este elementul care i-a împins pe vest-europeni să şteargă diferenţele care apăruseră între ei.

După căderea Zidului Berlinului, structurile vest-europene s-au extins spre Est şi păreau să se apropie cu seninătate de sfârşitul istoriei – pace, prosperitate, siguranţă socială, democraţie, un simbol unificator – moneda euro, de la Helsinki (Finlanda) până la Sevilla (Spania). Pentru cei peste 400 de milioane de locuitori, Europa devenea un parc tematic, muzeu, supermarket – continentul EasyJet: eficient, rapid, deschis oricărei perspective la preţuri mici.

Însă, acum, Europa cere sacrificii şi solidaritate, aflându-se în declin. Peste tot, alegerile sunt câştigate de populişti şi naţionalişti. Se pare că măsurile de austeritate şi combaterea datoriilor suverane nu contribuie la unificarea Europei.

Economii adaptate la globalizare

Poate că liderii Europei ar fi trebuit să devină mai preocupaţi atunci când entuziasmul pentru unitate începuse să se erodeze chiar înaintea crizei. În 2005, alegătorii francezi şi olandezi au blocat progresele spre o constituţie europeană. Între timp, noile state libere din centrul şi estul Europei – “Occidentul furat” unor ţări desfigurate de 45 de ani de ocupaţie sovietică, după cum spunea Milan Kundera – mai mult şi-au adaptat economiile la globalizare decât să le europenizeze. Acelaşi lucru este valabil pentru actuala generaţie tânără din Europa. În afară de bancnotele euro din buzunare, tinerii europeni nu simt zilnic prezenţa Europei.

În general, liderii de opinie, experţii în relaţii comerciale şi guvernele sunt de acord că Europa ar putea beneficia de o mai mare unitate politică, în contextul în care globalizarea avantajează organizaţiile continentale. Dar naţiunile şi popoarele Europei ar trebui să cedeze zone mari de suveranitate şi nu au fost pregătite în acest sens. Iar, în ritmul în care se mişcă lucrurile, dacă europenilor li se va cere coeziune, vor refuza.

Din acest motiv, Europa trebuie să găsească o nouă idee, o nouă viziune, o piatră de temelie pentru viitor. Cunoscutele principii înalte nu vor fi suficiente. Drepturile omului, pluralismul, libertatea de gândire, social-democraţia de piaţă – aceste elemente există în constituţiile statelor, cetăţenii nu mai au nevoie să le fie oferite de Uniunea Europeană. Atunci cum poate fi dezvoltat un ataşament afectiv faţă de Europa?

Diversitate într-un spaţiu minim

Poate că răspunsul este conceperea unei Europe concrete, având culori, miros, folclor, forţă poetică. Şi diversitate. Obiectivul nu este unul bazat pe principii obişnuite – limbă comună, istorie sau relaţii de sânge -, ci opusul: un sistem de referinţă supranaţional, întemeiat pe elemente de înţelegere culturală la nivel continental. Milan Kundera vorbeşte de “maxima diversitate a Europei într-un spaţiu minim” – un concept poate la fel de puternic precum “libertate, egalitate, fraternitate” sau “toţi oamenii sunt creaţi egali”.

Un astfel de ideal fundamental este elementul indispensabil al coeziunii politice continentale. Poate fi atins printr-un curs de educaţie civică europeană introdus în fiecare şcoală; prin accentul pus pe învăţarea limbilor străine; prin multiplicarea schimburilor educaţionale (între vârste şi categorii de studenţi); prin îmbunătăţirea mobilităţii; prin unificarea sistemelor medicale şi de pensii la nivel european; prin alegerea unor oficiali europeni responsabili direct în faţa alegătorilor din circumscripţiile electorale; prin uniformizarea regulilor de tratare a muncitorilor străini şi a imigranţilor.

Acum, aveţi la ce să vă gândiţi. François Hollande, Angela Merkel şi, în special, David Cameron: amintiţi-vă de “călătorii între culturi”! Încurajaţi crearea unui unic spaţiu public şi cultural european. Oferiţi o viziune pentru popoarele Europei: faceţi-le să viseze că sunt un singur popor şi lăsaţi de o parte ambiguităţile. Dacă aspiraţi cu adevărat la o Europă politică, atunci asumaţi responsabilitatea în mod curajos, asumaţi o perspectivă care să meargă dincolo de următoarele alegeri şi de următorul obstacol economic întâlnit pe drum. Promovaţi unitatea spirituală a continentului, organizată pe axa diversităţii.