De la începutul anilor '60, Turcia proiectează să adere la Uniunea Europeană. Pe vremea aceea, uniunea se numea Comunitate Economică Europeană şi nu avea decât şase membri. Astăzi, Turcia se află încă în stadiul de negocieri de aderare cu o Uniune Europeană de 27 de membri şi care va avea în curând un al 28-lea cu Croaţia [pe 1 iulie 2013].

De altfel Turcia este de asemenea, din 1969, membru al Organizaţiei Conferinţei Islamice şi Băncii Islamice de Dezvoltare. Turcia face parte dintr-o serie de alte organizaţii internaţionale, precum OCDE, sau Organizaţia Cooperării Economice a Mării Negre (OCEMN), fiind chiar un membru fondator al celei din urmă. Este desigur membru NATO şi este atrasă probabil şi de Organizaţia de Cooperare de la Shanghai.

În aceste condiţii s-ar putea spune că Turcia se află în centrul politicii mondiale. Dar este oare cazul cu adevărat? Eu personal mă număr printre cei care consideră că era clar de la început că Turcia nu va putea adera la Uniunea Europeană.

O glumă politică

Indiferent de cum se defineşte uniunea sau integrarea, aceste concepte trebuie să se bazeze pe valori comune. Şi din moment ce Estonia, Lituania, România şi Bulgaria fac parte din UE iar Croaţia este pe cale să fie integrată, atunci se poate pune întrebarea: de ce Turcia nu ar deveni şi ea membru al acestei Uniuni?

Pentru mine, motivele care explică de ce aceste ţări au devenit membre UE sunt în primul rând politice. Astfel, la începutul anilor '90, în momentul dislocării URSS şi sfârşitului Comecon [CAER, Consiliul de Ajutor Economic Reciproc, sub egida URSS] s-a considerat necesar de a regrupa aceste ţări într-o structură, pentru a le împiedica să fie din nou cuprinse în zona de influenţă a Moscovei.

Această structură s-a dovedit a fi Uniunea Europeană, iar această politică a fost încurajată de administraţia Clinton. Croaţia, apropiată de Germania, a jucat un rol determinant în destrămarea Iugoslaviei. Iată de ce eu consider că şi-a meritat cu adevărat locul în Uniunea Europeană. În schimb, nu există niciun motiv politic care să poată justifica aderarea Turciei la UE. Şi chiar dacă Turcia este atrasă de Organizaţia de Cooperare de la Shanghai, chiar dacă ea susţine că ar putea fi o alternativă, toată lumea ştie că nu ar fi posibil. Unii consideră de altfel că este o glumă politică.

Subcontractant pentru SUA

De fapt, rolul politic al Turciei este cel de subcontractant pentru SUA în Orientul Mijlociu. Lipsa de conştiinţă politică în segmente largi ale societăţii, dimensiunile reduse ale politicienilor turci, calitatea mass-media, capacităţile şi nivelul oamenilor noştri de afaceri şi al funcţionarilor noştri contribuie din păcate la limitarea Turciei la acest exerciţiu de rol secundar.

Nu trebuie să ne amăgim cu termeni care ne flatează al nostru ego, precum cel de co-preşedinte [aluzie la co-preşedinţia Turciei a proiectului pentru Orientul Mijlociu Mare, lansat de George W. Bush, astăzi abandonat dar foarte criticat de cercurile naţionaliste turceşti], dar trebuie să privim adevărul în faţă.

Eu folosesc termenul de subcontractant la figurat, pentru că nu găsesc altul pe moment, ştiind că Israelul se bucură deja de un tratament preferenţial destul de consecvent. Atâta vreme cât largi segmente din populaţie nu vor fi dobândit o mai bună conştiinţă a cetăţeniei lor, aceste autoaprecieri goale de sens şi nefondate vor continua să înflorească, dar situaţia nu se va schimba.