Cele trei crize. Această formulă pare a fi o construcţie artificială, dar nu este. În spatele crizei financiare a izbucnit o criză monetară şi economică care se dovedeşte a fi o criză politică. Iar ţările noastre europene se dovedesc incapabile să gândească şi să planifice viitorul lor, ceea ce constituie o a treia criză.

Prima criză, cea mai vizibilă, a fost criza financiară care a culminat în septembrie 2008 cu colapsul băncii Lehman Brothers, din New York. Această criză a afectat cel mai grav Statele Unite şi Marea Britanie, dar şi Europa continentală. În schimb, celelalte părţi ale lumii au recuperat foarte repede şi au atins chiar rate înalte de creştere.

Unii credeau această criză terminată şi recuperarea asigurată, atunci când a izbucnit la începutul anului 2010 o altă criză, mai ales europeană, bugetară şi economică. A început cu un tunet : Grecia era în pragul falimentului. Am descoperit gravitatea bolilor noastre : enormitatea deficitelor bugetare, creşterea rapidă a datoriei publice, incapacitatea tuturora de a scădea nivelurile ridicate ale şomajului. Această criză este în primul rând politică. Ea dezvăluie neputinţa ţărilor europene de a-şi gera economiile, de a reduce cheltuielile publice, de a îmbunătăţi veniturile fiscale, şi mai ales de a re-demara creşterea fără de care nu este posibilă nicio redresare bugetară.

Un model occidental cuceritor

A treia criză care se abate asupra Occidentului este lipsa de proiect de civilizaţie, ceea ce se înţelege mai anevoie. Europa de Vest şi-a concentrat timp de secole toate resursele în mâinile unei elite conducătoare, întâi cea a monarhiilor absolute apoi cea a marelui capitalism. Ea a fost capabilă astfel să cucerească o mare parte a lumii în doar câteva secole. Dar acest model cuceritor se baza pe două situaţii periculoase.

Prima era că întreaga societate era supusă în mod brutal puterii liderilor. De la supuşii regelui la salariaţii industriei şi de la colonizaţi până la femei şi copii, toate categoriile de populaţie au îndurat forme extreme de dominaţie. Modelul occidental a fost indisolubil atât un model cuceritor cât şi un model strivitor. Cealaltă slăbiciune a sa este că a servit la formarea unor state naţionale care s-au războit timp de secole, până când în secolul al XX-lea Europa şi-a dat singură moartea în două războaie mondiale şi un val de regimuri totalitare.

Luptele între statele naţiune din Europa nu au încetat decât cu hegemonia americană şi crearea unei Uniuni Europene bazată pe slăbirea statelor. Sistemul social european s-a înmuiat mult mai încet. Popoarele au răsturnat regii, salariaţii au câştigat drepturi sociale, coloniile s-au eliberat, femeile au obţinut drepturi, chiar dacă nu au eliminat în întregime inegalitatea care le afectează. Dar după "La Belle Epoque", adică anii de democraţie socială din a doua jumătate a secolului XX, Europa, eliberată de suferinţele ei cele mai crâncene şi de nebuniile ei cele mai mari, se găseşte fără un model de dezvoltare, fără un proiect de viitor.

O Europă fără proiecte de viitor

Din Europa s-au auzit cele mai importante voci în ultimele secole; dar astăzi Europa este tăcută, goală, mai ales pentru că nu a fost în stare să-şi înlocuiască fostul său model de modernizare cu un altul.

Acest lucru nu este imposibil şi cunoaştem deja marile teme care ar trebui să fie priorităţi pentru secolul viitor : ecologiştii ne-au convins că este necesar să se combine drepturile economiei cu cele ale naturii; mişcările culturale ne-au învăţat că nu trebuie să se cucerească doar guvernul majoritar, ci de asemenea să se respecte drepturile minorităţilor. Femeile, mai mult în privat decât public, au început să construiască o societate al cărei principal obiectiv este de a reconcilia extremele opuse, acordând prioritate integrării interne şi nu cuceririi externe. Dar aceste mari proiecte, care trebuie imperativ să fie transformate în politici, rămân mai puternice în rândul opiniei publice decât în guverne.

Dar dacă este posibil de a inventa un viitor, în schimb nu mai avem instrumentele politice şi mai ales intelectuale necesare pentru a ne smulge din crize, până acum doar am încercat să atenuăm consecinţele cele mai negative. Capitalul financiar este singurul sector al vieţii economice care să fi recuperat atât de repede şi de puternic. În acelaşi timp inegalitatea socială este din nou în creştere, în timp ce economia de producţie se simte târâtă în afara Europei iar dezbaterea politică nu s-a reformat în nicio ţară. Nu mai putem spune că neputinţa noastră politică, şi chiar intelectuală, este consecinţa crizei, ci dimpotrivă este cauza principală. Ceea ce ne indică în mod clar care sunt priorităţile noastre.

Nu va exista o ieşire din criza economică fără în prealabil o ieşire din crizele politică şi culturală. De aici reiese urgenţa unei restabiliri politice şi mai mult, a unei renaşteri intelectuale şi culturale. Belgia şi Olanda sunt devastate de populism şovin şi xenofobie. Viaţa politică în Italia şi Franţa este ruinată şi trebuie să fie complet reconstruită. Având în vedere rolul dominant al Statelor Unite avem toţi nevoie de o victorie a lui Obama asupra unui partid republican condus de aripa sa cea mai reacţionară şi mai neinteligentă.

Am auzit de la cei mai buni economişti importanţa prioritară a soluţiilor sociale şi politice pentru a depăşi crizele economice, dar politicienii par a fi încă departe de a fi înţeles. Nu mai putem înainta cu paşi mici, pentru că nici nu ne mai dăm seama dacă-i facem înainte sau înapoia; avem nevoie, şi urgent, de a imagina, gândi şi construi viitorul nostru, înlăturând ceaţa şi tăcerile care ne împiedică să descoperim instrumentele politice indispensabile construcţiei unui astfel de viitor.