Problema repartiţiei locurilor în noul Parlament European, care va fi ales în iunie 2014, decurge atât dintr-o dispoziţie a Tratatului de la Lisabona – care prevede o reducere a numărului total de locuri de la 754 la 751 – cât şi din aderarea Croaţiei la UE. Celelalte state membre sunt aşadar invitate să facă loc celor 11 deputaţi croaţi, iar singurul mijloc este de a le sustrage câteva scaune. Această redistribuire este oare doar politică sau reiese dintr-un calcul pur matematic?

Aritmetica şi echitatea sunt două lucruri diferite. În jargonul birocraţilor de la Bruxelles, echitatea se numeşte "proporţionalitate degresivă", cu alte cuvinte ţările mici au, proporţional cu populaţia lor, mai multe mandate parlamentare decât ţările mari.

Propunerea Comisiei pentru afaceri constituţionale, asupra căreia Parlamentul European se va pronunţa la mijlocul lunii martie, sustrage trei locuri Germaniei şi câte un loc altor 12 ţări, fără a se atinge de numărul de locuri al celor 15 ţări rămase. Faptul că Germania, care are o poziţie dominantă în UE, îşi pierde astfel din influenţă în Parlament, poate sugera o alegere politică, dar adevărul este mult mai simplu: Tratatul de la Lisabona prevede că nicio ţară nu poate avea mai mult de 96 de locuri. Germania – care are 99 – ar fi o anomalie.

Niciuna dintre celelalte mari ţări din UE – Franţa, Marea Britanie, Italia, Spania sau Polonia – nu vor trebui să cedeze locuri în Parlament. Ţările mai mici sunt cele care vor trebui să renunţe la un loc. O infracţiune la acest principiu – Finlanda, care se poate considera norocoasă: ea îşi păstrează cele 13 locuri.

O alegere crucială

Unii ar putea gândi că este futil să se număre cu atâta grijă numărul de locuri parlamentare atribuite statelor membre. Dar chestiunea este importantă, fiindcă Parlamentul este singurul organ al UE care este ales de popor, fiindcă influenţa lui este în creştere, şi fiindcă alegerea din 2014 va fi mai importantă decât niciodată.

Este adevărat că alegerile europene nu au entuziasmat niciodată cu adevărat cetăţenii, în nicio ţară, şi mai ales în rândul tinerilor, dintre care doar unul din cinci este interesat de cine îi va reprezenta ţara.

Sondajele de opinie arată că majoritatea cetăţenilor din cele 27 de state membre încă mai consideră că votul lor nu este luat în considerare la nivel european. Şi dacă ei, cei din toate ţările laolaltă, cunosc foarte prost UE, totuşi ei încă mai cred că Parlamentul este instituţia care reprezintă cel mai bine Uniunea – ceea ce este în mod clar legat de desfăşurarea votului.

Ambiţie şi timiditate

Pentru prima dată, preşedintele Comisiei Europene va fi ales pe baza rezultatelor alegerilor. Ceea ce ar favoriza – ca şi faptul că va fi posibil în viitor să se voteze pentru deputaţi înscrişi pe liste europene comune – apariţia unei dezbateri la scară europeană în privinţa viitoarei direcţii a politicii Uniunii. Pentru moment, deşi pot avea puncte de vedere diametral opuse, diferitele grupuri parlamentare nu au condus niciodată campanii electorale. Ori deputaţii votează din ce în ce mai des în funcţie de apartenenţa lor politică, şi nu de naţionalitatea lor.

O propunere mai ambiţioasă este de a alege toţi comisarii printre membrii Parlamentului european, pentru a le oferi o mai mare legitimitate democratică. Relaţiile dintre Comisie şi Parlament totuşi nu sunt comparabile cu cele întreţinute de guvern şi parlament într-un stat-naţiune. O legătură directă ar face din Comisie un guvern european, aducând astfel mai aproape Uniunea de o structură federală. Dar în momentul de faţă, voinţa politică în favoarea unei intensificări a federalismului este încă sfioasă.