Crearea diplomaţiei Uniunii Europene, numită în jargonul de la Bruxelles Serviciul european pentru acţiune externă (SEAE), lucru cert şi, cu zece ani în urmă, de neimaginat, nu va schimba mare lucru din această stare de fapt: tratatul de la Lisabona, chiar dacă este actul fondator al diplomaţiei lui Catherine Ashton, nu defineşte politica externă comună. Şi cum am putea, de altfel, să decretăm reguli care depind de voinţa politică a guvernelor alese în mod democratic?

Primele 28 de nominaţii pentru postul de ambasador al UE în Africa, America, Europa şi Asia, decise nu demult de către şefa diplomaţiei europene, dau de gândit. Evident, a fost trecută o nouă etapă, spre o politică externă comună, însă UE cântăreşte tot prea puţin în lume. Şi nu e sigur că reţeaua de 136 de ambasade, chiar dotată cu cei mai străluciţi diplomaţi, va putea să regleze problema. Şi nici centrul de criză creat de curând pe lângă lady Ashton, în ciuda părerilor şi a analizelor a mai mult de o sută de experţi eminenţi de pe tot continentul.

UE este marea absentă a principalelor dosare internaţionale. Nu există Europă în negocierile de pace din Orientul Apropiat, ea nu e de nici un ajutor Statelor Unite în confruntarea lor cu Teheran în ceea ce priveşte programul nuclear. Şi se retrage lent din Afganistan. Singurul său succes internaţional a fost apropierea Serbiei de fosta sa provincie, astăzi Kosovo independent.

Tratatul de la Lisabona, arma secretă a lui lady Ashton?

Fără a putea să se sprijine pe autoritatea unei Uniuni active în lume, Catherine Ashton este prea slabă pentru a apăra poziţia europeană. De ce ameninţări dispune ea efectiv? Ar putea fi arma ei fatală vreo copie a tratatului de la Lisabona? Mijlocul său de presiune ar putea fi oare anunţul închiderii vreunei ambasade a Uniunii Europene?

Cu puţin timp în urmă, părea că UE ar putea juca rolul de lider în negocierile asupra schimbărilor climatice, însă eşecul summit-ului de la Copenhaga, din decembrie 2009, a distrus orice iluzie de acest fel. Autoritatea Europei şi propria sa încredere în ea au eşuat lamentabil. Membrii Uniunii, oricât de importantă ar fi dominaţia Germaniei, Franţei şi a Marii Britanii, au prea puţină greutate pe scena lumii. Adevărul este că după Al Doilea Război Mondial, Europa şi puterile sale au încetat să mai fie buricul lumii. UE este astăzi în acelaşi timp prea slabă pentru a o dirija, dar şi prea mare pentru a rămâne în afara afacerilor mondiale.

Cu un PIB superior la 28 % din PIB mondial, UE este un uriaş economic şi un pitic politic. In consecinţă, Statele Unite, Rusia, China, India, sau Brazilia preferă să trateze cu fiecare ţară europeană separat, decât cu Uniunea în ansamblul ei. Potrivit lui Cornelius Ochmann, expert în politică externă la Fundaţia Bertelsmann, ţările UE vor defini, într-un prim pas, obiective comune în domeniul politicii externe, acolo unde diferenţele dintre interesele naţionale sunt mai puţin evidente. Acesta este cazul pentru o parte a Asiei, a Africii şi a Americii de Sud.

Politica europeană comună nu va vedea ziua la cancelaria d-nei Merkel, nici la Elysée sau la 10, Downing Street. Potrivit eurodeputatului Jacek Saryusz-Wolski [preşedinte al comisiei pentru Afaceri Externe a Parlamentului european], ea se va face prin cooperare între capitalele europene, Parlamentul european ş diplomaţia lui Ashton. Doar astfel ar putea deveni o politică reuşită şi echilibrată, adică cea care ar ţine cont de interesele adeseori divergente ale micilor şi marilor ţări, de Parlament, de şefii diplomaţiei europene.

Regionalizarea progresivă a politicii externe

Cornelius Ochman nota printre altele inevitabila regionalizare progresivă a politicii externe. Este de exemplu evident că Franţa, sprijinită de Italia sau de Portugalia, va fi mereu pe primul plan în ceea ce priveşte Africa şi ţările mediteraneene. Spaniolii şi portughezii vor fi, ei, pe scenă în ceea ce priveşte politica UE faţă de America latină; Germania şi Polonia (cu susţinerea Franţei) se vor ocupa, ele, de relaţia cu Rusia şi vecinii UE care fac parte din Partenariatul estic. Ce să mai zicem de Marea Britanie? O prezenţă puternică a britanicilor în diplomaţia UE şi faptul că Ashton este englezoaică, înseamnă că Londra nu va fi poate forţa motrice a diplomaţiei UE, dar că nici nu o va sabota.

Mai devreme sau mai târziu, politicile regionale se vor aduna într-o politică externă comună a UE, chiar dacă părerile experţilor nu se întâlnesc înrt-o definiţie comună a problemei timpului necesar pe care îl va lua acest proces. Potrivit unora, vor fi nevoie de doi-trei ani, alţii vorbesc de un deceniu. Europenii ar putea juca un rol important în numeroase domenii. In Africa de exemplu, unde China investeşte miliarde în comerţ şi industrie, în timp ce Europa şi Statele Unite cheltuie miliarde pentru ajutorul umanitar şi dezvoltare. De ce atunci, decât a se concura, nu şi-ar coordona eforturile în profitul populaţiei africane? Acelaşi model de cooperare ar trebui de altfel reprodus şi în alte părţi ale lumii.

Este deci inutil să amintim că Uniunea are tot interesul să ducă cu bine la capăt procesul de extindere a UE la Balcani. Este tot în interesul său să vorbească sincer cu Turcia şi fie să accelereze negocierile şi să accepte adeziunea turcească, fie să rupă negocierile de aderare, bazând relaţiile cu Ankara pe un partenariat strategic de care Europa are mai multă nevoie decât Turcia. Uniunea trebuie să-şi utilizeze potenţialul. Diplomaţia lui Ashton este o bună operaţiune, dar acum trebuie cumva umplute acele canale diplomatice cu ceva conţinut, lucru care adeseori lipseşte. Europa nu poate să-şi mai permită să piardă timpul degeaba.