Dezbatere: Un “Imperiu latin” împotriva supraputerii germane

Detaliu al sarcofagului din Portonaccio, reprezentând o scenă de luptă între romani și germanici, 180-190 după Iisus Hristos.
Detaliu al sarcofagului din Portonaccio, reprezentând o scenă de luptă între romani și germanici, 180-190 după Iisus Hristos.
26 martie 2013 – Libération (Paris)

Filosoful italian Giorgio Agamben relansează ideea unei uniuni între țările din Sudul Europei, creionată cândva de confratele său Alexandr Kožev, în 1945. Ideea lor ar putea contrabalansa greutatea câștigată treptat de Germania în sânul UE.

În 1947, Aleksandr Kožev (născut Aleksandr Vladimirovič Koževnikov), un filosof care ocupa în acelaşi timp un post de înalt funcţionar al statului francez, a publicat un eseu intitulat Imperiul latin Schiţă a unei doctrine a politicii franceze, un eseu adresat generalului Charlles de Gaulle. Acest eseu este acum de actualitate, şi merită studiat cu atenţie.

Dând dovadă de o clarviziune remarcabilă, Kožev susţinea că Germania avea să devină principala putere economică europeană, reducând Franţa la rangul de putere secundară în Europa Occidentală. Kožev a întrevăzut cu luciditate sfârşitul statelor-naţiune care determinaseră până atunci istoria Europei: aşa cum statul naţional modern apăruse în urma declinului formaţiunilor politice feudale, statele-naţiune trebuiau în mod inevitabil să lase locul unor formaţiuni politice transnaţionale, pe care Kožev le numea "imperii". Iar potrivit acestuia, "imperiile" moderne nu se vor mai putea baza pe o unitate abstractă, indiferentă faţă de legăturile reale de cultură, limbă, stil de viaţă şi religie: ci – precum cele care le avea în faţa ochilor, Imperiul anglo-saxon (SUA şi Anglia) sau Imperiul sovietic – vor trebui să fie "unităţi politice transnaţionale, dar alcătuite din naţiuni asemănătoare".

Din acest motiv, Kožev propunea Franţei să se plaseze în fruntea unui "imperiu latin", care ar fi unit economic şi politic cele trei mari naţiuni latine (anume Franţa, Spania şi Italia), urmând tradiţia Bisericii Catolice, şi în acelaşi timp deschizându-se către Marea Mediterană. Potrivit lui Kožev, Germania protestantă, care urma să devină în scurt timp naţiunea cea mai bogată şi mai puternică în Europa (ceea ce s-a întâmplat), în cele din urmă nu putea să nu fie inexorabil atrasă de vocaţia ei extra-europeană, întorcându-se către formele Imperiului anglo-saxon. În care ipoteză Franţa şi naţiunile latine urmau să rămână un corp mai mult sau mai puţin străin, redus la un rol periferic de satelit.

O Europă foarte fragilă...

Astăzi, când Uniunea Europeană (UE) s-a format ignorând afinităţile culturale concrete care există între unele naţiuni, poate fi util şi chiar urgent de a reflecta la propunerea lui Kožev. Ceea ce el prevăzuse a devenit realitate. O Europă care pretinde că există pe o bază strict economică, lăsând deoparte orice afinitate adevărată între stiluri de viaţă, cultură şi religie, nu a încetat să dea dovezi de a ei fragilitate, în special pe plan economic.

În acest caz, pretinsa unitate a scos la iveală mai ales diferenţele, şi putem constata la ce a ajuns: la impunerea intereselor minorităţii bogate asupra majorităţii celor mai săraci, ceea ce coincide în mare parte cu impunerea intereselor unei singuri naţiuni, pe care nimic din istoria recentă nu o poate face să fie considerată ca fiind exemplară. Nu numai că nu are niciun sens de a i se cere unui grec sau unui italian să trăiască precum un german; dar chiar dacă ar fi posibil, acest lucru ar duce la dispariţia unui patrimoniu cultural care se găseşte a fi în primul rând un stil de viaţă. Şi o unitate politică care preferă să ignore stilurile de viaţă nu numai că este sortită să nu dureze, ci chiar, aşa cum Europa demonstrează atât de grăitor, nici măcar nu reuşeşte să se constituie ca atare.

Dacă nu dorim ca Europa să se dezintegreze inexorabil, aşa cum numeroasele semne lasă să se prevadă, ar trebui să începem fără pregetare să ne întrebăm cum Constituţia Europeană (care, nu este nevoie să se amintească, nu este o Constituţie din punct de vedere al dreptului public, fiindcă nu a fost supusă votului poporului, iar acolo unde a fost – precum în Franţa – a fost respinsă cu îndârjire) ar putea fi rearticulată în avantajul altora.

Astfel, am putea încerca să dăm din nou unei realităţi politice puţin din ceea ce Kožev numise "Imperiul latin".

Factual or translation error? Tell us.