Alegeți o limbă
Cu aproximativ cinci ani în urmă, la sfârşitul lui septembrie 2005, sute de imigranţi veniţi din Africa neagră încercau să forţeze frontierele UE trecând prin aceste două oraşe nord-africane. Cinci dintre ei aveau să cadă sub gloanţele poliţiei marocane de frontieră. În total, 11 candidaţi la imigraţie îşi vor găsi astfel moartea şi multţi alţii vor fi răniţi de către vârfurile sârmei ghimpate care funcţionau pe post de gard de securitate.
Astăzi, la cinci ani de la aceste evenimente, este evident că această dată a însemnat un punct important în felul în care UE tratează problema imigraţiei. Tragedia din 2005 a fost ocazia unei conştientizări dureroase pentru UE: gestiunea fluxului migratoriu trebuia să devină o prioritate.
Ostilitatea împotriva imigraţiei cuprinde Europa
A început ulterior un nou ciclu. Ceuta şi Melilla sunt astăzi cele două cele mai securizate posturi de frontieră ale UE. Iar Marocul supraveghează zona cu un zel cu atât mai surprinzător cu cât guvernul său consideră aceste frontiere ca fiind ilegitime şi colonialiste. În ultimii cinci ani, au fost făcute progrese rapide pentru crearea unui Corp european al grănicerilor şi bugetul pentru Frontex (Agenţia europeană pentru frontierele externe) a crescut în mod exponenţial. Graniţele externe ale UE nu vor mai fi ceea ce au fost odată.
Politica migratorie a UE tratează persoanele într-un fel discriminatoriu în funcţie de ţara de provenienţă. Lista ţărilor ale căror cetăţeni au nevoie de viză pentru a intra în UE (şi care adeseori nu reuşesc) este din acest punct de vedere extrem de revelatoare. Este surprinzător să constatăm că această listă numără un număr deloc neglijabil de ţări musulmane sau pe cale de dezvoltare. Astfel, implicit, filtrajul se face în funcţie de religie sau de nivelul de bogăţie. Anumiţi candidaţi la imigraţie nu au deci altă alegere decât cea a clandestinităţii şi sunt deci consideraţi ca o povară pe care statele membre ale UE trebuie să şi-o împartă.
Totuşi, nimeni nu se naşte clandestin şi nici în calitate de "povară". Guvernele definesc şi construiesc aceste categorii. Imposibilitatea de a intra în UE din punct de vedere legal întreţine un cerc vicios între creşterea artificială a clandestinilor şi creşterea panicii populaţiei. Populiştii în căutare de alegători au înţeles foarte bine miza şi joacă asupra acestei ostilităţi împotriva imigraţiei care se întinde în toată Europa.
Europa – o comunitate îngrădită
De la închiderea pasajului de la Ceuta şi Melilla, între imigranţi şi gărzile frontiere s-a instalat un joc pervers de-a şoarecele şi pisica, iar fluxurile migratorii împrumută de acum înainte alte rute şi mai periculoase. Pentru a protesta împotriva tăcerii şi indiferenţei care înconjoară tragedia clandestinilor, organizaţii alternative, cum ar fi United Against Racism sau No Borders, au decis să contabilizeze vicimele. De la închiderea frontierelor externe ale spaţiului Schengen în 1993, ele estimă la 13 000 numărul de persoane decedate încercând să atingă UE.
La Ceuta şi Melilla, o altă realitate teritorială este pe cale să ia formă, cea a unei interacţiuni transfrontaliere vii şi dinamice. Intensificarea fluxurilor de muncitori şi de consumatori între oraşele spaniole şi provinciile marocane din Tetuan şi Nador este o dovadă vie. Viaţa cotidiană care se organizează în jurul frontierelor UE din Africa a devenit un fel de exerciţiu acrobatic. Aceste zone frontaliere oscilează între politica reformei perimetrului conceput de către UE şi pus în aplicare de Spania, şi dorinţa enclavelor autonome de a intra în relaţie cu un mediu marocan a cărui economie este gata să decoleze.
Totuşi, în ciuda transformărilor care au intervenit pe teren, militarizarea zonei frontaliere nu este gata să se diminueze. Resentimentul anti-imigraţie care se instalează sensibil în UE are şi el partea lui de vină. Din ce în ce mai mult, politica migratorie a UE combină o liberalizare a mobilităţii muncii cetăţenilor europeni în sânul frontierelor interne şi o selecţie strategică a imigranţilor non-europeni, dând preferinţa celor care aduc o valoare economică reală. Astfel, mai mult decât o citadelă asaltată, UE începe să semene din ce în ce mai mult cu o 'gated community'. Adică începe să ia aspectul unei comunităţi închise, un complex rezidenţial unde, de frica unei criminalităţi şi a unei eventuale pierderi a bunăstării şi a identităţii culturale, cei mai bogaţi se izolează şi se separă de restul societăţii. Procedând astfel, UE nu încearcă să reducă inegalităţile de dezvoltare, ci dimpotrivă. În acelaşi fel, UE agravează imigraţia ilegală, pe care ea însăşi a definit-o ca pe o problemă, şi consolidează un regim mondializat de apartheid.
