Alegeți o limbă
Demisia lui Daniel Morar [pe 5 aprilie, din funcţia de prim-adjunct al procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie] a picat greu multora. Plecarea în sine i-a bucurat, desigur, însă i-a deranjat cum a făcut-o. Morar a plecat denunţând public şi apăsat negocierea politică dintre preşedinte şi premier pe împărţirea funcţiilor de procurori-şefi. Mulţi se aşteptau să tacă şi să înghită trocul Ponta-Băsescu, mai ales după ce preşedintele l-a numit judecător la Curtea Constituţională.
Morar nu s-a simţit dator nimănui, niciodată. S-a simţit, în schimb, liber să-şi facă meseria până la capăt. “Omul lui Băsescu”, cum a fost numit de detractori, şi-a început cariera intrând în coliziune cu preşedintele [pe atunci ministru al Transporturilor] pe “dosarul Flota” […] şi a încheiat-o tot pe poziţii contradictorii cu politicienii, inclusiv cu Traian Băsescu. […] Morar a părăsit sistemul după aproape opt ani de anchete, dovedind, până în ultima zi, că este aşa cum l-au descris admiratorii săi: un procuror pur-sânge.
Personal, l-am cunoscut pe Daniel Morar înainte să ajungă şeful DNA. Era prin vara lui 2005. […] Macovei m-a sunat într-o zi cu rugămintea să accept o întâlnire cu cineva despre care mi-a spus că se gândeşte să-l propună la şefia Parchetului Naţional Anticorupţie, care nu se transformase încă în DNA. Am acceptat […]. Îmi amintesc doar că vorbea puţin şi apăsat, cu puternic accent de clujean şi că faţa lui avea o stranie paloare bolnăvicioasă. Nu mai ştiu exact ce am discutat timp de vreo două ore. Însă ştiu ce i-am răspuns Monicăi Macovei, care m-a întrebat la sfârşit ce impresie mi-a făcut...
Citiţi articolul integral pe site-ul Revista 22.
