La Abertamy este foarte frig. Un strat subţire de gheaţă acoperă străzile adiacente iar piaţa centrală este năpădită de mormane de zăpadă murdară. În mijloc, o scenă jalnică atrage privirile: un hotel năruit, "Uran", cu geamuri lipsă şi cărămizi desprinse. Doi bărbaţi cu părul cărunt trec în plimbare prin faţa clădirii. Ei sunt memoria unui Abertamy cu totul diferit. Un Albertamy cu de trei ori mai mulţi locuitori decât astăzi, zeci de brutari şi negustori şi falnic, un Alebrtamy cu case cu alai şi îngrijite.

Gerhard Krakl, 73 de ani, şi Pavel Schreiber, 79 de ani, au crescut aici şi încă mai vorbesc între ei germana din Abertamy, dialectul folosit timp de secole de străbuni. Dar odată cu generaţia lor pe cale să se stingă, va dispare de pe uliţele oraşului nu numai un dialect local, ci întreaga cultură a germanilor din Munţii Metaliferi[Krkonoše]. Timp de 500 de ani, ei au modelat această zonă inospitalieră de graniţă. Ei au supravieţuit expulzării prin care au trecut majoritatea compatrioţilor lor din Sudeţi. Dar astăzi, supravieţuitorii acestei comunităţi sunt pe cale să se contopească pentru totdeauna în populaţia cehă locală.

Nicio schimbare profundă

"Într-o zi, cu Gerhard, am ieşit să ne plimbăm prin Abertamy şi ne-am întrebat ce va mai rămâne despre noi după ce vom muri", îşi aminteşte Pavel Schreiber. Ei nu vroiau ca în urma lor să rămână doar nume cu sonoritate germană şi morminte în cimitire. Cei doi vechi prieteni au avut atunci ideea de a crea un muzeu al Mănuşii, meserie care le-a permis cândva să rămână în Abertamy.

Dintr-o populaţie de 3 milioane de persoane, aproximativ 150 000 de cehi germani au reuşit să scape de expulzările de după război. Majoritatea acestora erau muncitori indispensabili, fără de care uzinele naţionalizate de lângă graniţă ar fi dat faliment. Dar şi ţărani care nu au fost expulzaţi întrucât Germania, la vremea respectivă în ruine, pur şi simplu nu mai era în măsură să găzduiască mai multe persoane deplasate.

Până la sfârşitul anilor 1950, notele interne ale fabricilor de mănuşi din Abertamy erau scrise în limba germană. La începutul anilor 1960, jumătate dintre elevii de grădiniţă încă nu vorbeau limba cehă. Părinţii erau incapabili să-i înveţe această limbă, fiindcă ei-înşişi nu o stăpâneau. Ei vorbeau acasă germana şi se descurcau cumva să fie înţeleşi la uzină, pe lângă administraţie şi la doctori. Ei ascultau postul de radio bavarez şi se bazau pe informaţiile şi prognozele meteo ale acestuia. Până la începutul anilor 1990, se întâmpla adeseori ca vânzătoarele să vorbească germana cu clienţii lor. Şi chiar şi astăzi mai zboară pe ici pe colo câte un "Grüss Gott" peste garduri.

Bisericile şi credinţa catolică au rămas de asemenea locuri de refugiu pentru germani, o diferenţă de seamă faţă de cehii nou stabiliţi. Până în anii 1960, naosurile erau pline cu credincioşi nemţi. Dar numărul lor a scăzut treptat.

Germanii din Munţii Metaliferi nu trăiau pe deplin nici în Boemia, nici în Germania. Dar pentru mulţi dintre ei, împotriva tuturor aşteptărilor, situaţia nu se schimbase foarte drastic. Chiar şi înainte de război şi în Imperiul austro-ungar, ei trăiau mai ales în munţii lor, fără să se sinchisească prea mult de ceea ce se întâmpla în centrul politic al puterii, şi îşi părăseau doar foarte rar satul lor de baştină. Cu excepţia cazului în care vreo necesitate imperioasă îi obliga. De altfel majoritatea cântecelor populare sărbătoreşte acest caracter destul de aparte.

O cultură a tăcerii

Dar să revenim în 1948. Garduri de sârmă ghimpată începuseră să despartă Vestul şi Estul. Vremea expulzărilor se încheiase. Părea sigur că familia Berthei Růžičková nu avea să părăsească Cehoslovacia. Jumătate dintre vecini dispăruseră sub ochii ei. Nu mai rămăsese decât o mică minoritate de nemţi, într-o Boemie acum omogenă etnic. "Au plecat cu toţii şi am rămas singuri aici. Eram obişnuiţi să trăim împreună şi, dintr-o dată, s-a făcut pustiu", a spus Bertha, rememorându-şi vremurile în care, de pe o zi pe alta, a ajuns să facă parte dintr-o minoritate naţională. "Acest sentiment de a fi străin la tine acasă a fost groaznic. Dintr-o dată nimic nu mai era al nostru".

Dar foştii locuitori ai Munţilor Metaliferi şi nou-veniţii, originari din interiorul ţării, n-au rămas mult timp străini unii de ceilalţi. Trebuie spus de asemenea că poveştile de dragoste, ignorând frontierele naţionale, au început să înflorească într-o fericire. "Soţul vorbea cehă şi îi răspundeam în germană. Nu înţelegeam exact ce spunea celălalt, dar nu aveam nevoie de cuvinte pentru a ne înţelege. Abia mai târziu am învăţat ceha cu el", povesteşte râzând Bertha Růžičková.

Generaţia actuală de septuagenari, octogenari şi nonagenari s-a acomodat astfel treptat la această nouă societate. Ea a dezvoltat aceeaşi strategie pe care o adoptaseră majoritatea cehilor în timpul epocii comunismului: se sforţau să evite orice provocare şi să-şi accepte soarta, retrăgându-se în sfera privată.

Printre aceşti ultimi nemţi din Sudeţi s-a impus deci un fel de cultură a tăcerii, foarte diferită de cultura nostalgiei, întreţinută cu atâta ardoare de contemporanii lor expulzaţi.

Fiindcă un locuitor din şapte a declarat că este de etnie germană în timpul recensământului din 2001, comuna avea în principiu dreptul să folosească inscripţii bilingve. Astăzi nu mai este cazul. În 10 ani, populaţia germană a scăzut de la circa 200 la mai puţin de 70 de locuitori.