În privinţa democraţiei, dezbaterea politică italiană pare polarizată: de o parte sunt cei care pledează, aşa cum face Mişcarea 5 Stele, pentru o democraţie electronică directă, iar rolul parlamentarilor să fie redus la cel al unor simpli executori ai deciziilor. De cealaltă parte sunt cei care apără modelul democraţiei reprezentative existent în ultimele decenii în Italia, considerându-l, chiar cu defectele sale, drept cel mai bun dintre sistemele posibile.

Este necesar să fie depăşite aceste poziţii divergente şi să deschidem noi moduri de gândire: perspectivele mai promiţătoare pentru viitorul democraţiei trebuie căutate în altă parte. Înainte de a ne gândi la viitor, este necesar să amintim unele elemente de context.

În primul rând: partidele politice din Italia sunt, de mulţi ani, instituţia cea mai puţin apreciată de cetăţeni, indicii popularităţii fiind foarte adesea, conform sondajelor, sub 10%. Acest fapt, oricât de scandalos ar fi din punct de vedere obiectiv, nu înseamnă că italienii resping modelul partidelor; înseamnă doar că italienii nu apreciază partidele italiene în forma lor actuală. La această criză de legitimitate – agravată de absenteismul din ce în ce mai mare la alegeri – partidele politice încă nu au reacţionat în mod adecvat.

Un monopol asupra vieţii publice

În al doilea rând, nivelului maxim de lipsă de credibilitate a partidelor îi corespunde în continuare o putere enormă, un adevărat monopol asupra vieţii publice, fără ca măcar să existe legitimitatea asociată unui număr mare de membri ai formaţiunilor politice.

În al treilea şi ultimul rând, există fenomenul numit globalizare, care, începând din anii 1970, a redus progresiv capacitatea sistemelor democratice de a controla economia, generând o accentuare generalizată a inegalităţilor.

În acest context general, nu este surprinzător că mulţi cetăţeni consideră că trăiesc într-un sistem politic opac, în care vocea lor contează doar cu ocazia alegerilor şi, chiar şi atunci, doar în cadrul unei oferte politice pe care nu au putut-o influenţa în niciun fel. Un sistem democratic pe care îl putem cataloga drept slab.

În deceniile în care democraţia slabă se consolidează, are loc un alt proces paralel – răspândirea revoluţiei digitale, manifestată în primul rând în statele dezvoltate iar, ulterior, din ce în ce mai mult în restul lumii.

Între efecte şi consecinţe

Un număr din ce în ce mai mare de oameni dotaţi cu calculatoare încep să utilizeze Internetul pentru a comunica, pentru a se organiza, pentru a exprima propriile opinii, pentru a se informa şi în multe alte scopuri. Practic, există milioane de cetăţeni care – ca reacţie la sistemul politic slab – au învăţat să se informeze în mod autonom, cerând implicare şi transparenţă.

Activităţile online sunt o magmă care de multe ori include superficialitate şi paranoia, dar şi critici constructive ale multor cetăţeni dornici să meargă la surse, să regândească cu propria minte chestiuni fundamentale, după cum demonstrează forumurile online din întreaga Europă. Discuţii care pot fi ridiculizate cu uşurinţă, dar care nu diferă foarte mult de cele care au configurat perioada modernă începând cu Revoluţia engleză.

Dar, în timp ce milioane de oameni utilizează din ce în ce mai mult Internetul pentru a se informa, partidele politice ignorau şi, în cea mai mare parte, continuă să ignore transformarea a milioane dintre potenţialii lor alegători (în principal, cei mai tineri). De altfel, partidele care au fost la guvernare nu au considerat că ar fi o prioritate introducerea unor noi instrumente de democraţie directă în instituţii.

Cu alte cuvinte, în timp ce efectele politice ale Internetului asupra oamenilor se amplifică şi se consolidează, consecinţele pe plan politic abia dacă se întrezăresc. Această inerţie multipartită a condus la apariţia – iniţial în cercuri restrânse de persoane, apoi în segmente mai largi ale populaţiei – a unui interes pentru forme de democraţie electronică directă. Cu alte cuvinte, la sistemul partidelor, perceput drept opac, autoreferenţial şi corupt, s-a ajuns să fie propusă ca alternativă democraţia directă, considerată superioară celei reprezentative. Însă există multe critici care pot fi aduse democraţiei electronice aplicate unor comunităţi largi precum cele naţionale.

În primul rând, critica, cel mai adesea întemeiată, potrivit căreia sistemul politic italian nu trebuie să uite că activitatea politică este o artă esenţială pentru democraţie, aşa cum scria Bernard Crick, în 1963, în lucrarea clasică “In Defence of politics” (nu a fost tradusă în limba română); o artă axată pe virtuţi precum prudenţa, concilierea, compromisul şi adaptabilitatea.

O punere în balanţă

A doua critică este că există diferenţe între sondajele de opinie şi vot: democraţia necesită punere în balanţă, evaluare atentă a argumentelor pro şi contra, capacitate de a da sens şi coerenţă direcţiei politice. În sfârşit, a treia dificultate este discrepanţa capacităţilor digitale: un italian din doi nu are acces la Internet, iar mulţi dintre cei care nu pot folosi Internetul au situaţii sociale fragile, fiind vârstnici şi muncitori necalificaţi, persoane care nu pot fi excluse din procesul electoral.

În acest context, ar fi mai util să ne gândim cum să stimulăm evoluţia democraţiei reprezentative spre forme mai participative, spre ceea ce putem numi, potrivit lui Stefano Rodotà, democraţie continuă. Propunerile în acest sens nu doar că nu lipsesc, dar, în multe cazuri, au fost aplicate cu succes.

În afara dialogului continuu dintre politicieni şi alegători, sunt organizate dezbateri participative (spre exemplu, experienţa din Porto Alegre), sunt efectuate sondaje de opinie în scop deliberativ, precum cele propuse de James Fishkin, sunt organizate referendumuri, există obligaţia discutării în parlament a unor propuneri legislative provenind din iniţiative populare de genul dezbaterilor publice din Franţa. În plus, la nivel european, există directivele privind iniţiativele populare, o noutate prevăzută în Tratatul de la Lisabona.

Partidele ar trebui să îşi însuşească aceste propuneri pentru a le aplica în primul rând în interiorul lor şi abia apoi la nivel local, naţional şi european. Altfel spus, soluţia de ieşire din criza actuală nu este nici democraţia directă online, nici menţinerea fără modificări a actualului sistem, ci o evoluţie – efectuată de partide reformate în profunzime (sau de partide cu totul noi) – a democraţiei reprezentative spre forme mai participative: oare va fi cineva capabil să facă faţă acestei provocări?