Toţi cei care au cunoscut-o pe Margaret Thatcher au simţit, mai devreme sau mai târziu, forţa strivitoare a genţii sale. Mie mi-a venit rândul în timpul aprigei lupte pe care a purtat-o cu [ministrul de Finanţe al vremii respective] Nigel Lawson, legată de încercarea acestuia din urmă de a asocia valoarea lirei sterline cu cea a mărcii germane. Cu siguranţă, am îmboldit-o eu, ea va sfârşi prin a ceda sub presiunea Ministerului de Finanţe şi va introduce lira în mecanismul cursului de schimb european.

Eram în anul 1989, când ne-am întâlnit cu ocazia unui cocktail organizat de către jurnaliştii politici de la Westminster. Ca răspuns la gestul meu de “lèse-majesté”, Thatcher m-a prins (literalmente) de reverul hainei şi mi-a spus: “Domnule Stephens! Nu înţelegi! Nu le voi îngădui belgienilor să decidă valoarea lirei!”. Dacă vreau sa scriu despre politica economică a guvernului, a mai adăugat ea, ar trebui să nu mai acord atâta valoare la ceea ce aud din partea Ministerului de Finanţe.

Conversaţia s-a desfăşurat în mod neoficial, dar, chiar şi fără a spune despre cine este vorba, povestea ar fi făcut un articol bun. În afară de faptul surprinzător că nu avea încredere în propriul ministru de Finanţe în privinţa chestiunilor economice, gestul ei a reflectat antipatia viscerală pe care o resimţea faţă de Europa. Această ostilitate a condus mai întâi la căderea ei, şi apoi, în timp, a devenit o moştenire otrăvitoare pentru Partidul Conservator. Şi ar mai putea chiar să conducă şi la desprinderea Marii Britanii de UE.

În război cu Jacques Delors

N-am ştiut niciodată ce a avut împotriva belgienilor. Cu olandezii, s-a înţeles destul de bine. Poate că vina Belgiei era aceea de a găzdui instituţiile UE. Pe la sfârşitul anilor 1980, era de-a dreptul în război cu Jacques Delors, socialistul francez aflat la Bruxelles, la conducerea Comisiei Europene. Dar cea mai plauzibilă explicaţie ar fi că Belgia – divizată între vorbitori de flamandă şi de franceză – se baza, pentru a supravieţui, pe o cultură a consensului continental pe care ea nu o putea suporta.

Îmi imaginez că ar fi putut spune că entuziasmul Belgiei pentru o Europă federală, se datorează faptului că Belgia însăşi nu este un stat propriu-zis. Doamnei Thatcher îi plăcea să le reamintească adesea preşedintelui francez François Mitterrand şi cancelarului german Helmut Kohl că suveranitatea britanică (referindu-se de fapt la cea engleză) se bazează pe o mie de ani de istorie.

Destul de repede, s-a dovedit că relaţia ei tensionată cu Europa îi va pune capăt carierei politice. [Proiectul de] impozit pe cap de locuitor (“poll tax”) va face ca ţara să se întoarcă împotriva ei, dar ceea ce i-a determinat pe colegii ei de guvern să o abandoneze a fost refuzul ei categoric – faimosul “Nu, nu, nu” – de a accepta o mai mare integrare europeană. Demisia ministrului ei de Finanţe a obligat-o să-şi retragă cuvintele despre liră şi belgieni, urmând ca Marea Britanie să adere într-adevăr Mecanismului cursului de schimb european MCS. Era însă prea târziu pentru a o salva pe doamna Thatcher.

O fiică a lui Churchill

Liderii europeni din anii 1980 au fost copiii celui de-Al Doilea Război Mondial. Domnul Kohl a considerat că misiunea lui este de a dovedi că Germania nu mai reprezintă o ameninţare pentru Europa; domnul Mitterand a crezut că acest lucru ar putea fi realizat doar printr-o conducere franceză a continentului. Amintirile doamnei Thatcher sunt legate de Churchill, înrădăcinate într-o naraţiune glorioasă a unei mari naţiuni care ţine piept, singură şi neabătută, forţelor tiraniei de peste canal.

Sentimentele pe care se bazează euroscepticismul britanic sunt superioritatea şi nesiguranţa. Primul presupune că o naţiune care şi-a croit dintotdeauna propriul drum în lume nu are nevoie să-şi compromită suveranitatea întovărăşindu-se cu vecinii săi. Al doilea denotă mai degrabă frică, decât încredere, privind Bruxelles ca pe un complot mişelesc destinat subminării libertăţilor din Marea Britanie şi înăbuşirii ambiţiilor sale.

Thatcher reprezenta prima categorie de sentimente. Încrederea ei în influenţa mondială a Marii Britanii a fost seducătoare. Anii 1970 frânseseră spiritul naţional. Jurnaliştii care au călătorit alături de ea în lume nu mai văzuseră niciodată un prim-ministru care să atragă atât de mult atenţia străinilor – fie în Piaţa Roşie din Moscova, la urcarea într-un tren de mare viteză din Tokyo sau cu ocazia vizitelor pe care le-a făcut dragului ei Ronald Reagan la Casa Albă.

Orbită de putere

Discursul ei de la Bruges – o tiradă împotriva domnului Delors şi a planului său de înfăptuire a unui super-stat socialist – a avut un succes pe care politicienii de astăzi nu l-ar putea egala. Viziunea unei democraţii care să se întindă de la Atlantic la Urali era premergătoare vremii respective. Chiar şi îngrijorarea ei cu privire la impactul reunificării Germaniei era profetică în felul ei. Iar în ceea ce priveşte moneda unică, ea a identificat multe dintre tensiunile intrinseci pe care autorii săi au preferat să le ignore.

Ce a stricat totul au fost iluziile ei subiacente. Thatcher a ştiut să facă faţă ameninţării sovietice împreună cu Reagan, a recucerit Insulele Falkland ocupate de Argentina şi şi-a luat înapoi banii de la Bruxelles. Dar puterea i s-a urcat la cap. Atunci când a militat pentru Europa în anii 1970, a privit UE ca pe un instrument esenţial pentru apărarea intereselor britanice. Aceasta “a deschis uşi în lume care altfel s-ar fi închis”. Un deceniu petrecut la putere a orbit-o.

Una era să prezică faptul că revenirea Germaniei în centrul atenţiei ar destabiliza Europa. Şi alta să creadă, după cum dădea impresia, că uneltind cu domnul Mitterand ar putea reuşi să îi priveze de democraţie pe cetăţenii fostei Germanii de Est. Iar în ceea ce priveşte relaţia specială pe care o avea cu administraţia americană, George H.W. Bush s-a orientat repede spre Germania unită ca lider natural al Europei.

Atitudinea diferită a lui Cameron

La Bruges, Thatcher a reafirmat că o să lupte pentru convingerile ei. Această doamnă anume nu avea de gând să ramână la periferia Bruxelles-ului, frângându-şi mâinile. David Cameron, sub presiunea rândurilor din ce în ce mai îngroşate ale euroscepticilor conservatori, a adoptat o altă atitudine. Guvernul lui Cameron s-a retras din discuţiile privind integrarea economică.

Prin sprijinirea pieţei unice, Thatcher a arătat cum poate Marea Britanie să modeleze UE. Dar, în timp ce atitudinea ei la Bruges era una de sfidare, moştenitorii ei politici din actualul Partid Conservator sunt mai degrabă înclinaţi spre defetism. Marea Britanie, par aceştia să spună, este o victimă, aşa că ar fi mai bine să se retragă.

Naţiunea, desigur, şi-a păstrat preţioasa liră sterlină. În prezent, toţi politicienii, indiferent de orientare, se felicită că i-au menţinut pe belgieni la distanţă şi că s-au ferit de euro. Dar dacă ne uităm la trista situaţie actuală a economiei britanice, este dificil să ne dăm seama ce a avut de câştigat cu adevărat Marea Britanie.